UE e pe cale să aleagă un anonim

Lovituri în serie, comedie plină de insulte, negocieri complexe cu puterile asiatice și da, ciufuleli nedorite: președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, te-a încântat cu giumbușlucurile lui preț de cinci ani glorioși. Dar răsăritul nu ține toată dimineața: la un moment dat, chiar și acest gigant al politicilor europene trebuie să cadă.

Cu toate că puțini ar putea să-ți spună exact ce a făcut fostul prim-ministru al Luxemburgului, Juncker a fost cel mai aproape de a fi un Rege Suprem al Europei. În cadrul structurii în trei părți a UE, viziunea lui despre Europa a condus înainte Uniunea în ultimii cinci ani. A fost superior și lui Donald Tusk (Președintele Consiliului European) și liderului UE, Martin Schulz.

Dar astea sunt știri vechi. În ultimele săptămâni, cursa pentru înlocuirea lui a ajuns aproape de final.

Pe 29 aprilie a avut loc prima dezbatere între patru dintre cei cinci candidați cheie, în orașul universitar olandez, Maastricht.

Fiecare dintre aceștia au fost nominalizați de propriile grupări importante din parlamentul UE: socialiștii, liberalii, cei populiști de centru-dreapta, conservatorii, euroscepticii, cei de stânga și ecologiștii. Doar că euroscepticii nu s-au deranjat să propună un candidat pentru o poziție pe care o văd ca ilegitimă.

Alegerea socialiștilor pentru următorul președinte al Comisiei a fost un olandez, Frans Timmermans, care este adjunctul lui Juncker. Liberalii au fost reprezentați de un bărbat deja familiar britanicilor: alt olandez, Guy Verhofstadt. Grupul conservatorilor eurosceptici a fost condus de cehul Jan Zahradil. Stânga europeană a ales-o pe fosta actriță slovacă, Violeta Tomic, în timp ce ecologiștii au ales - dacă îți vine să crezi - un olandez, Bas Eickhout. Da, diversitatea olandezilor a fost câștigătoarea, mai ales dacă incluzi și belgienii flamanzi ca Verhofstadt.

Organizatorul a fost atent la politicile identitare: această primă dezbatere a fost menită tinerilor, „Viitorul Europei”. Publicul a fost format din tineri cu o inocență aparte și o credință matură în inevitabilitatea istorică a unui super-stat federal, genul ăla de cetățeni europeni moderni la care universitățile britanice nu par niciodată să renunțe. Au purtat haine europene prietenoase, care te fac să arăți de parcă ai venit din 1996. Nu e nicio surpriză că C&A este încă o mare forță comercială pe continent.

În scurt timp așteptările puștanilor legate de Comisar au fost demontate de aceleași politici social-democratice cu care erau obișnuiți. De fapt, având în vedere că toți din cameră s-au pus de acord, nu părea să conteze cine era ales: toate răspunsurile se află în legislația transnațională, transferurile de avere și armonizarea taxelor.

Ia ca exemplu reglementarea giganților din tehnologie. Fiecare candidat a spus că ar face mult mai multe ca să ia măsuri față de Facebook-ul și restul. Guy Verhofstadt a făcut chiar și un grafic care arată cât de neînsemnate sunt companiile de tehnologie ale Europei în comparație cu giganții americani și asiatici.

Soluția lui? Să creeze o piață unică europeană în tehnologie, care ar permite unui gigant european să crească. Contraargumentul este că piața tehnologică care-i suprareglementată, plină de suprataxe și subvenții este exact ce ne-a făcut să rămânem în urma Sillicon Valley, dar nimeni nu a avut puterea să facă ceva.

De partea ecologiștilor, candidații s-au îngrămădit să susțină creșterea comercializării cotelor emisiilor de carbon, subvențiilor ecologice, a programelor de înlocuire a mașinilor vechi și interzicerea anumitor combustibili. Timmermans a vorbit cu căldură despre o „nouă afacere verde pentru Europa”. Nimeni n-a specificat costurile. Majoritatea erau pentru o Armată Europeană. Când au fost întrebați dacă voiau să echilibreze proporțiile de gen din minister toți au ridicat mâinile în aer.

Dincolo de argumentele de tip portret robot, marea problemă a dezbaterii a fost că era absolut inutilă, fiindcă deja știi bărbatul cu cele mai multe șanse la jobul de comisar după aceste alegeri. Este candidatul celui mai mare grup din parlamentul UE: coaliția de centru-dreapta a Partidului Popular European. Este un neamț (o mică schimbare printre toți olandezii, belgienii și luxemburghezii). Numele lui este Manfred Weber, iar dacă nu ai auzit de el încă, nu-ți face griji: doar 26 la sută dintre germani au auzit de el.

Dar Weber este un aliat apropiat al Angelei Merkel. Este unul dintre moderatorii din coaliția ei de centru-dreapta CDSU/CSU și, datorită politicilor germane interne, este o alegere bună pentru ea în înfrângerea forțelor conservatoare din propriul partid.

Campania lui Weber pare oportună: implică unirea forțelor populismului și europenismului. Se dedică proiectului UE într-un mod nemțesc, dar spre deosebire de eurofilia lui Juncker, Weber vrea să reconecteze instituțiile UE cu oamenii.

A fost inginer înainte să devină politician, încă locuiește într-un sătuc din Bavaria și face multe cu acești doi indicatori ai normalității. „E mai mult un cetățean în politică decât un politician care încearcă să fie ca un cetățean”, a spus un susținător pentru Politico.

Dar rămâne totuși o alegere ciudată, fiindcă ar fi primul comisar în 35 de ani care nu a fost prim-ministru. Pentru un job așa de important, este un tip destul de blând. În cei 14 ani ca parlamentar UE, realizarea sa de bază pare să fi fost faptul că a insistat să dea gratuitate biletelor de tren pentru liceeni.

Motivul oficial pentru absența lui Weber de la dezbatere a fost că „a trebuit să meargă la o petrecere aniversară în cinstea mentorului său politic în Bavaria”.

Unii au spus că nu a venit fiindcă nu este bun la dezbateri, n-are experiență și este un băiețel într-o lume a bărbaților.

Jean-Claude a părut mereu că e gata să te muște de față dacă a băut prea mult vin la prânz. Se vede că el și Farage, în ciuda diferențelor dintre ei, au avut mereu un tip de afecțiune personală sinceră. Ambii sunt luptători: doar că pentru cauze radical opuse.

Cu toată sensibilitatea lui Weber față de tsunamiul populist care urmează să vină, dacă vrea să supraviețuiască următorilor cinci ani, Europa va avea nevoie mai mult de un luptător, decât de un iubăreț.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.