Am încercat să-mi vindec traumele cu heroină

Acest articol a apărut inițial în Tonic VICE.

Povestea asta începe în cea de-a treia zi.

Cea de-a treia zi este notorie în comunitatea dependenților de droguri. Când vine vorba despre sevrajul cauzat de heroină, ziua a treia este considerată Cea mai Nasoală Zi.

„Dacă treci de cea de-a treia zi, ești ca și vindecat”, ne place să ne spunem.

Mă transformasem într-o creatură a mlaștinilor până în cea de-a treia zi. Aveam o privire rătăcitoare şi ochii adânciți în orbite de la lipsa de somn, pielea mea era rece şi inundată de o transpirație rece, bolnăvicioasă, pupilele mele erau dilatate, îmi scrâșnea mereu maxilarul, iar corpul îmi zăcea pe saltea — care era pe podea, încărcată de mirosuri. Gândurile mele începuseră s-o ia razna, în felul ăla când stai câteva zile fără somn, mâncare sau heroină. Nu mai avea nimic sens, nu ca în momentul în care eram drogată şi am decis să renunț.

Atunci singura barieră dintre mine şi amintirile mele era vălul subțire de oboseală care se aşeza peste mine de îndată ce dormeam puțin. Apoi, după ce mă lăsa durerea fizică, rămâneam doar cu amintirile în care eram bătută, violată şi controlată de un bărbat mai în vârstă, timp de patru ani. Ultimul meu contact cu cel care m-a abuzat a fost acum câțiva ani, dar atunci când suferi de sindromul posttraumatic, timpul pare că se opreşte în loc — atunci când eşti pe heroină, pare că-şi urmează cursul. Când nu eram drogată, aveam 17 ani şi eram bătută fără oprire. Îmi părea atunci, pe măsura ce se apropia agonia recuperării, că eram dependentă de heroină.

Am trăit ziua trei de mai multe ori decât pot număra. Nu durerea din primele trei zile mă făcea să mă întorc la heroină, ci uşurarea pe care mi-o provoca sevrajul — uşurarea care ştiam că mă aşteaptă în ziua patru, cinci şi şase şi chiar după — şi realitatea care părea să prevestească o viață în care nu foloseam heroina pentru a-mi ascunde trauma. Nu sevrajul sau vreo fixație pentru drogul ăsta mă făceau să-mi fie atât de greu să scap de dependență, ci sindromul de stres posttraumatic şi felul în care drogurile îl ameliorau. Asta este realitatea a câtorva mii de oameni care suferă atât de sindromul de stres posttraumatic, cât şi de dependență de substanțe, între cele două existând o conexiune strânsă.

Eu sunt unul dintre acei oameni mulți care suferă de sindromul de stres posttraumatic şi s-au luptat şi cu o dependență. Traumele sunt asociate puternic cu dependența de opioide în mod special, spune John McCarthy, conferențiar universitar de psihiatrie la Universitatea din California, cu o experiență de peste 40 de ani în cercetare şi practică clinică în domeniul dependenței de opioide.

„PTSD este o tulburare de anxietate”, explică McCarthy, „aşa că te cuprinde stresul, anxietatea şi restul, iar opioidele te ajută să le ameliorezi”. Totuşi, chiar dacă un opioid precum heroina poate reduce unele simptome ale traumei, aceasta poate în acelaşi timp să le înrăutățească pe altele. „Dacă intri şi ieşi în/din sevraj, simptomele o să fie mai greu de controlat sau chiar diagnosticat.”

Asta a fost experiența mea, pe care am trăit-o iar și iar, în timp ce eram în focurile dependenței. Îmi amintesc claritatea dureroasă a vieții de după dezintoxicare; cum tot ce experimentam părea să aibă o muchie ascuțită care mă străpungea. Îmi amintesc şi de cât de volatilă eram atunci când făceam trecerea de la sevraj la heroină, amintirile şi emoțiile mele în armonie cu biochimia corpului meu. Urlam la orice. Furia mea devenise un monstru care mă acompania la fiecare pas, precum o umbră.

Era un sentiment îmbătător — nu în sensul literar, de euforie indusă de opioide — dar și din cauza faptul că heroina îmi permitea să mă detașez de orice și oricine, în afară de lumea mea interioară. Am devenit consumată de propria mea experiență, care era în sine incredibil de traumatizantă. PTSD-ul meu era pentru mine foarte important. Îmi petreceam ore întregi gândindu-mă la abuz. Heroina mă ajuta să păstrez o oarecare distanță, ca să nu mai simt durerea sau să mă consider egoistă că îmi petreceam timpul așa. Nu există un tratament magic pentru sindromul de stres posttraumatic, dar heroina sigur părea să fie unul — până am rămas fără drog.

Shilo Jama, directorul executiv al People's Harm Reduction Alliance și un consumator activ de droguri, este de acord cu faptul că retrăirea traumei a fost mereu cel mai dificil simptom al sevrajului cu care s-a confruntat. „Când eram foarte pornit să renunț și făceam o detoxificare și aveam toate simptomele alea parcă de gripă, răul fizic pe care îl simțeam nu era așa de nasol în comparație cu impactul emoțional”, spune Jama. „Faptul că trebuia să mă descurc cu toate chestiile mele, cu toate certurile în care mă băgasem, cu toate sentimentele pe care le aveam mi s-a părut mult mai rău decât simptomele fizice.”

Bessel van der Kolk, directorul Centrului pentru Traume de la Institutul de Resurse pentru Justiție și profesor de psihiatrie la Universitatea din Boston, este autorul mai multor cărți despre cum mințile și corpurile oamenilor procesează traumele. Cea mai importantă descoperire a lui este că PTSD se dezvoltă atunci când o experiență traumatizantă rămâne blocată în corp. Experiența fizică a traumei creează o deconectare între persoana traumatizată și corpul ei — practic, o dezbinare între persoană și sine. El se referă la asta ca la lipsa de stăpânire asupra propriului corp.

Din acest motiv, spune el, există o legătură strânsă între PTSD și abuzul de substanțe. „Trauma nu este o poveste despre trecut, este despre cum trecutul continuă să trăiască în corpul tău; asta e problema principală”, spune van der Kolk. „Când ești într-o stare continuă de mâhnire adâncă și de nod în gât… este un lucru de nesuportat, așa că faci chestii ca să alungi sentimentele alea — cum ar fi să iei droguri, de exemplu.”

Deci cum vindecăm corpurile care suferă de o traumă și care sunt controlate în același timp şi de o dependență?

„La baza traumei stă sentimentul de neajutorare”, spune van der Kolk. „[Sistemele care susțin] neajutorarea, precum închisorile, îi privează pe oameni și mai mult de liberul arbitru, așa că luarea unei inițiative este o parte foarte importantă a procesului de recuperare.”

Din păcate, în timp ce îngrijirea corespunzătoare după un episod traumatic câștigă notorietate în comunitățile care se ocupă de recuperarea pacienților, este exact opusul a ceea ce am experimentat eu în mai multe facilități din Seattle, Washington și Florida de Sud. Aceste centre — pe care alte interviuri și cercetări m-au făcut să cred că standardizează tratamentul pentru dependență în Statele Unite — întăresc aceeași neajutorare despre care avertizează van der Kolk.

La începutul recuperării, de exemplu, am renunțat să mai iau heroină când am descoperit că sunt însărcinată. Primul doctor la care am fost mi-a spus că dacă vreau ca bebelușul să trăiască, trebuie să iau metadonă, un drog pe care am jurat să nu-l iau niciodată pentru că avea o reputație atât de proastă în comunitatea dependenților de droguri. Era numit „cătuşe lichide” din cauza reglementărilor stricte și a presupusei dificultăți de detoxificare.

Când mă uit la fiica mea, acum în vârstă de patru ani, cum se joacă și crește, sunt fericită că am fost de acord să iau metadonă, cu toate că mi-au fost refuzate în repetate rânduri informații, sau practicarea propriului meu discernământ în ceea ce privește recuperarea și îngrijirea. Mă îndoiesc că este o coincidență faptul că, în primele săptămâni de recuperare, am experimentat cele mai dificile simptome specifice PTSD din viața mea.

Când îl întreb pe van der Kolk cum ar trebui să-i ajutăm pe toți oamenii ăştia care suferă de PTSD şi de dependență de opioide, el râde, apoi spune: „Nu ştim. Avem un istoric foarte prost în țara asta. Momentan constă în infiltrarea în grupuri… şi avertizarea oamenilor, dar ştim deja că asta nu merge prea bine”.

Multe dintre teoriile lui Van der Kolk spun că yoga poate ajuta la refacerea echilibrului fizic şi mintal după traumă. Dar yoga poate declanşa aceleași episoade pe care încearcă să le vindece; o practică eficientă presupune ca persoana să se concentreze pe propriul corp. Asta poate să fie mai mult decât inconfortabil pentru cei ale căror corpuri au fost odată scena unei infracțiuni. Van der Kolk recunoaşte acest lucru şi adaugă că ajută foarte mult să aibă un terapeut care să fie dispus să-i îndrume, căci începuturile recuperării sunt mereu dureroase. „Să ai PTSD înseamnă să fugi încontinuu de propria ta persoană… Nu există o metodă de rezolvare care să nu implice durere”, adaugă el.

„Trauma este despre cum reacția ta de fugă sau de luptă o ia razna. Morfina blochează acea reacție, aşa că tot corpul tău încetinește şi încetezi să mai fii prins în starea aia”, explică Van der Kolk, dar ăsta e exact motivul pentru care opioidele sunt atât de periculoase din punct de vedere al riscului de dependență în rândul persoanelor care suferă de PTSD. „Despre asta este vorba în toată criza asta a opioidelor.”

Pentru mine, o combinație zilnică de buprenorfină/naloxon și yoga s-a dovedit a fi singurul tratament cu adevărat eficient, și singurul care mi-a permis ca în ultimii cinci ani să nu mă reîntorc la heroină.

„Cel mai important lucru din lume este să fim capabili să acționăm”, spune Van der Kolk. „Ascultă-ți corpul întâi, învață să-ți conștientizezi sentimentele pe care le ai, indiferent ce s-ar întâmpla.”