Câți bani și câte palate au primit regii din alte țări față de Casa Regală din România

Regele Mihai a murit, dar, în mod ciudat, discuțiile din jurul Casei Regale a României sunt mai aprinse ca niciodată. PSD și ALDE vor să profite de momentul înmormântării regelui și să declanșeze un referendum pentru reinstaurarea monarhiei.

Dar cele mai interesante discuții se referă la banii pe care Casa Regală a României îi va primi anual din bugetul public.

Încă din luna noiembrie, Tăriceanu și Dragnea au făcut să fie aprobată o inițiativă legislativă care spune că: „Finanţarea cheltuielilor de funcţionare curentă ale Casei Regale a României se asigură de la bugetul de stat, în limita aprobată anual prin Hotărâre a Guvernului”.

În spațiul public s-au pronunțat și niște sume: ar fi vorba de 4,5 milioane de euro pe an, după modelul aplicat în Muntenegru. Pe alte site-uri am citit însă că Radu Duda și principesa Margareta ar fi cerut 25 milioane de euro anual. Dar pentru că sumele astea nu sunt însă confirmate, zic să le luăm deocamdată cu rezervă.

Dar dacă ar fi vorba de 25 de milioane de euro pe an pentru o familie regală care nu domnește suma poate fi comparată cu cea de 35 de milioane de euro pe an pe care o primește foarte activa familie regală din Belgia, acolo unde se află sediul instituțiilor UE și NATO. Familie regală care are o agendă permanent încărcată de-a lungul anului.

Cât de privilegiată este familia regală a României, chiar și după moartea lui Mihai, se poate vedea comparând cu situația decăzutelor familii regale din Italia și Grecia. Nepotul regelui Vittorio Emanuele III al Italiei, Emanuele Filiberto, era de altfel sâmbătă la București, pentru funeraliile lui Mihai, și s-a plâns, într-un interviu telefonic cu Corriere della Sera, de ezitările clasei politice italiene de a accepta fie și ca rămășițele celui care a fost rege în timpul lui Mussolini să fie aduse în Italia.

O mare dezbatere are loc acum în această țară, unde președintele Mattarella și-a dat în cele din urmă acordul, săptămâna trecută, pentru ca osemintele regelui Vittorio Emanuele III să fie aduse din Egipt, unde regele a murit în exil, după abdicare, în 1947, și să fie îngropate în Italia. Nu toată lumea e însă de acord.

E vorba de regele care a făcut un pact cu Mussolini și a dus Italia în război de partea Germaniei. La fel cum regele Mihai a făcut o vreme un pact cu Garda de Fier și a dus România în război de partea Germaniei, abdicând în cele din urmă, precum Vittorio Emanuele în Italia.

La fel făcuse Vittorio Emanuele III în Italia, acceptându-l pe Mussolini încă din 1922, semnând legile rasiale și ducând țara în război de partea lui Hitler, motiv pentru care decenii de-a rândul familia regală, casa de Savoia, nu a avut voie să se întoarcă în Italie. Despre restituiri nici nu poate fi vorba.

Majoritatea familiilor regale europene sunt de origine recentă și, cu excepția Vaticanului, si parțial a Liechtenstein-ului, monarhiile europene încă funcționale sunt astăzi monarhii constituționale (Vaticanul e o teocrație).

Multe dinastii, precum cele din Italia, Grecia, Belgia, Bulgaria, România au fost create în momentul formării statelor-națiune în sec. al XIX-lea. Primii regi veneau mai peste tot din familii nobile germane, întrucât pe atunci încă se mai atribuia o natură aparte calității sângelui de viță germană.

După al Doilea Război Mondial, însă, unele țări, nu doar România si Bulgaria, dar și Italia și Grecia, si-au gonit familiile domnitoare. În Grecia, după abolirea monarhiei în 1974, familia regală a plecat în totalitate în străinătate, vreme îndelungată interzicându-i-se să revină în țară.

Regele Mihai al României este, alături de membrii familiei regale Karageorgevici a Serbiei, unul din puținii monarhi care au domnit peste țări ce s-au scindat din pricina accidentelor istoriei (România a pierdut Basarabia, Iugoslavia avea să dispară, Serbia avea să piardă Kosovo). Spre deosebire însă de Mihai al României, ultimul rege al Serbiei, Petru al II-lea, nu a abdicat. A fost expulzat de comuniști în 1945 fără să fi semnat actul de abdicare.

Exact în momentul în care era abolită monarhia în Grecia, ea era însă restaurată în Spania și e incontestabil că restaurarea monarhiei acolo a facilitat împăcarea națională, după războiul civil (deși o bună parte a Cataloniei resimte azi acest lucru și ar dori separarea). La fel, în cazul Belgiei, instituția monarhică este unul din ultimele lucruri care încă mai împiedică scindarea țării, în fața tendințelor independentiste ale flamanzilor.

Cu excepția Spaniei, așadar, casele regale occidentale se pot mândri cu continuitatea istorică. Chiar și în Spania, Franco a restituit de fapt monarhia încă din 1947, în urma unui referendum, dar același referendum spunea că Franco avea să rămână ca regent până la moarte, trei decenii mai târziu, monarhia fiind restaurată imediat după aceea.

În Italia și Grecia, familiile regale au fost gonite din țară și li s-a interzis să mai vină vreodată. Chiar și după ce interdicția de a pune piciorul pe solul țării a fost ridicată, după multe decenii, familiilor regale din Italia și Grecia nu li s-a restituit nimic.

Asta contrastează total cu situația caselor regale din estul Europei, unde în Muntenegru, Serbia, Bulgaria, România, casele regale gonite odinioară au fost reprimite cu toate onorurile și au primit înapoi uriașe proprietăți.

Europa de Est continuă astfel să se agațe de ideea, esența și mitul regalității, cărora li se atribuie o valoare speciala.

Sa ne gândim doar la felul în care bulgarii au putut crede că fostul lor rege ar putea fi un bun prim-ministru… doar pentru că a fost rege în tinerețe, pe când era minor.

Regele Simeon Borisov Saxe-Coburg-Gotha (în bulgară: Simeon Sakskoburggotski) a poftit să fie prim-ministru în perioada 2001-2005, când mulți bulgari, nepricepând cum funcționează democrația și neînțelegând că instituțiilor UE puțin le pasă că premierul unei țări a purtat odinioară coroană, încă mai credeau că Simeon le-ar fi putut aduce prosperitatea prin simplul fapt că e rudă de departe cu unele din familiile regale occidentale.

Aceeași atitudine naivă ca și în România, unde încă se mai crede că răposatul rege Mihai ar fi putut interveni “pe la UE”.

De altfel, în Bulgaria, saga restituirii proprietăților regale a generat un lung lanț de scandaluri, în vreme ce sondajele arată că aproape trei sferturi din bulgari (73%) sunt cu totul împotriva restituirii vechilor proprietăți regale și doar 19% pentru.

În țările cu monarhii funcționale, membrii familiei regale trăiesc dintr-un buget fix, aprobat de parlament, care se numește o listă civilă. Primul scriitor care a primit vreodată premiul Nobel pentru literatură, poetul francez Sully Prudhomme (1839-1907, premiu Nobel în 1901) se plângea deja de micimea gloatei care drămuiește bănuții familiei regale:

(„Căci o nație-i dă regelui liste civile/ Dar nu mai face ofrande lui Dumnezeu.”)

În Belgia, de pildă, lista civilă a familiei regale pentru anul scurs, 2017, a fost de 35.687.000 euro. Regele Philippe primește 11.786.000 euro, (sumă din care plătește, desigur, salariile colaboratorilor și ale angajaților Palatului).

Fostul rege Albert II, tatăl actualului, primește la rândul lui aproape un milion de euro pe an, din care 176.000 euro sunt impozabili. În sfârșit, ceilalți copii ai lui Albert, prințesa Astrid și prințul Laurent primesc respectiv 321.000 și 308.000 euro (acesta din urmă, un gaffeur iresponsabil ținut la distanță de restul familiei, se plânge de altfel în permanență în presă că primește prea puțin și că nu-i ajunge).

Aceste sume nu pot fi depășite, iar familia regală nu poate fi la adăpost de lege în cazul comiterii unor matrapazlâcuri. Astfel, în Spania, anul acesta, ginerele fostului suveran Juan Carlos și cumnatul actualului rege Felipe, Inaki Urdangarin (bărbatul surorii regelui, Cristina de Bourbon), a fost condamnat la șase ani închisoare pentru deturnare de fonduri. Sora regelui, prințesa Cristina, a fost achitată, dar se vede că până și amorul spaniolilor pentru monarhie aparține unor vremuri apuse.

Listele civile, sumele fixe anuale, sunt însă primite de familii domnitoare, care au stat pe tron fără întrerupere, în monarhii constituționale, unde de altfel, precum în Belgia, regele a deținut, până la Albert II (1993-2013) largi puteri.

Chiar și astăzi regele Belgiei contrasemnează legile, însă până la Albert II regele putea respinge orice lege. Așa s-a ajuns la episodul celebru al legalizării avortului. În 1990, fratele și predecesorul lui Albert, regele Baudouin, un catolic fervent, a preferat să abdice, pur și simplu, vreme de douăzeci și patru de ore, cu complicitatea guvernului, pentru a nu fi forțat să semneze legea avortului.

Legea a fost adoptată cât el se afla în incapacitatea de a domni, iar după 24 de ore Baudouin a fost reîntronat.

Nu există însă nici o republică occidentală în care fosta familie domnitoare să primească o listă civilă, vaste sume anuale, așa cum se întâmplă în România, cu atât mai puțin după moartea monarhului.

Apoi, familiile domnitoare occidentale, simboluri naționale, nu au trecut prin episoadele traumatice ale confiscărilor și restituirilor. Acolo însă unde ele au fost gonite de la tron, situația e total diferită de ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est. Abia după anul 2000 s-au putut întoarce, în Italia și Grecia, fostele familii domnitoare, întâlnind acolo doar deriziune și sarcasm.

Casa de Savoia s-a întors în Italia după șase decenii de exil și interdicție de a călca pe solul italian (colaborase cu Mussolini), iar fosta familie domnitoare greacă a venit înapoi după o jumătate de secol; fuseseră goniți de colonei, iar un referendum în 1974 instaurase republica.

În Italia, judecătorii amuzați au respins orice cerere de restituire a proprietăților regale confiscate după război. În Grecia, Altețele lor și-au vând casa din Londra ca să poată sta cu chirie la Atena (unde e mai ieftin).

În fața exemplelor date de republica italiană și de cea elenă, poate n-ar fi rău ca unii tineri juriști români, fără păs pentru descântecele cu mândria și simbolica presupus naționale date de familia regală, să se aplece asupra condițiilor în care s-au făcut restituirile atâtor domenii. Cine știe ce pot găsi acolo.