Cum e să fii tânăr în cel mai dur cartier din Baia Mare

Pe o bucată de câteva sute de metri, Pârâul Craica spală covoare și geci jerpelite, biciclete ruginite, scaune, sticle, pungi, umbrele și scutece. Apa desparte două lumi: într-o parte este Baia Mare, un oraș cu aproximativ 130 mii de locuitori, care a candidat la titlul de Capitală Culturală Europeană, iar în cealaltă parte se află membrii comunității Craica.

750 de familii locuiesc aici. Casele lor sunt construite ca un mozaic din mai multe obiecte ce aveau cândva altă întrebuințare: carton, pânze din afișe pentru reclamă, bucăți din uși abandonate sau cuburi de BCA. Pe o sârmă întinsă, niște haine răpciugoase dârdâie de frig în bătaia vântului rece.

Am plecat la drum prin țară, mai întâi prin Ardeal, apoi prin Moldova și Muntenia ca să vorbim cu românii de la marginea orașelor. Să vedem cum își petrec tinerii timpul, cum se distrează, unde muncesc și ce planuri de viitor au.

Înainte de a ajunge în cartierul Craica, ne imaginam că o să vedem o lume ca în filmele din Brazilia, cu petreceri pestrițe, fotbal și viață de golani. Am descoperit însă o realitate tristă, în care puștanii nu au nimic de făcut, le este aproape imposibil să-și găsească de lucru, iar locuitorii din Baia Mare îi împing și mai mult spre marginea societății.

Dar am găsit și câțiva băieți care au decis că „trebuie să dispară toată mizeria de aici” și încearcă să-și crească comunitatea și să-și educe și ajute vecinii.

„Mă duc să car lăzi, car lemne pentru foc, mai fac una-alta, scot bani pentru mâncare - asta fac toată ziua”, îmi spune un băiat cu freză de fotbalist.

Are 21 de ani, iar pe ultimii doi i-a petrecut în închisoare.

„Am fost închis pentru furat. Nevoia…”

Abel locuiește cu mama lui, tatăl și cei trei frați. Părinții sunt bolnavi, și nu pot să muncească, iar frații sunt prea mici. Spune că de fiecare dată când își căuta de lucru, oamenii îl gonesc când află că vine de pe Craica: „Cică suntem țigani și suntem aurolaci. Și că umblăm murdari. Și că mirosim urât, dar nici nu se uitau la noi să vadă că nu suntem toți așa.”

„Aș pleca din țară, în Italia, că am familie acolo, dar nu renunț la Craica. Aici am copilărit, aici am crescut, aici vreau să mor. Vreau să-mi fac ceva bani, casa mai bună, ca orice om. Eu nu renunț la asta.”

Când vorbesc cu puștii de pe Craica și îi întreb cum își petrec timpul, majoritatea ridică din umeri și zic sec: „Nimic”.

Gelu, un băiat de 14 ani, spune timid: „Mă plimb toată ziua pe aici, mă mai duc în oraș. Nu mă distrez, nu fac nimic.” Dacă vor să joace fotbal trebuie să meargă în altă parte a orașului, „aici e murdărie și noroi”.

Comunitatea Craica este despărțită de o linie de cale ferată scoasă din uz ce funcționează ca un drum pe care poți să mergi ca să nu te înnămolești până la genunchi. Printre câinii și păsările care caută prin gunoaie, o doamnă adună bucăți de metal și sticle de plastic și le pune într-o pungă de rafie.

„Eu îmi duc copiii la școală, îmbrăcați și curățați!” Spune femeia cu o mândrie reținută, apoi își trimite fetița să-și aducă caietul ca să ne arate ce scris frumos are și ce calificative bune primește.

Un puști de vreo 20 de ani o mângâie pe cap pe fetiță și spune:

„Vreau ca odată pentru totdeauna să-i scot din sistemul ăsta.” Ochii îi scapără a istețime și vorbește încrezător, ca și cum ar avea toate cuvintele bine pregătite și le rostește calculat.

Îl cheamă Bobi și lucrează ca voluntar prin ONG-uri, grupuri de inițiativă, la primărie sau prin alte instituții. Zice că este printre puținii care se implică în comunitate.

„Copiii de aici sunt obligați să rămână acasă ca să facă de mâncare sau sunt trimiși la cules de fier vechi, în loc să meargă la școală. E vina părinților lor și a părinților părinților lor.”

Totuși, el crede că puștii din Craica sunt un exemplu față de cei din Cuprom, o altă comunitate defavorizată.

„Cei de acolo se droghează cu legale, o fată de zece ani știe deja ce e sexul…”

Dar și puștii de pe aici au probleme cu consumul de aurolac. Bobi zice că „pentru ăștia nu mai are nimeni nicio salvare. Poate măcar să-i învăț să dea «săru’mâna.»”

Băiatul a lucrat ca îngrijitor de elevi, „e un lucru foarte bun când poți să le oferi un viitor acestor copii”, iar din 2003 face tot ce poate ca să le arate tinerilor că există o lume și în afara comunității. Dacă sunt părinți care nu-și trimit copiii la școală, îi amenință că le face plângere la protecția copilului, „merge cu sperietura, dacă-i ajuți în final”.

Pe de altă parte, tatăl lui Bobi îi acuză pe unii dintre asistenții sociali că au un salariu imens, dar nu vin aproape niciodată în comunitate sau că „vin camioane de haine și le țin pentru ei și nouă nu dau nimic. Am fost să-mi iau bocaci și s-au răstit la mine că nu am voie, «dar pentru cine sunt, pentru mă-ta?!»”

Bobi vrea să le schimbe mentalitatea vecinilor săi, pe puștii mai mari îi trimite la școală, la șansa a doua, dacă nu și-au terminat studiile, face cu ei fotbal, sau dansuri tradiționale, sau organizează seri de vizionat filme.

Zice că mai are mult de lucru, dar primii pași sunt curățenia și bunele maniere. Îi învață pe tineri să-și facă curat în casă, să strângă gunoaiele de prin cartier și să vorbească respectos când merg în oraș.

Bobi mediază relația dintre cei din Craica și vecinii lor de vizavi, de pe strada Păltinișului, care se plâng de muzica dată tare sau de copiii care se joacă în fața blocului.

Nea Vasile, „vecinul cu care ne înțelegem cel mai bine”, spune că:

În ultimii ani, Bobi simte că a făcut niște progrese importante. Pe lângă educarea puștilor, a adus un container în care lumea să-și arunce gunoaiele, a pietruit prin unele zone și a construit niște poduri peste pârâu ca să nu mai cadă copiii în el.

În fiecare zi merge din ușă-n ușă și-i întreabă pe oameni de ce au nevoie.

„La mulți le-am adus folie, lemne, cioc, cioc, ce aveți nevoie? a, vă plouă în casă, ok, mă duc la Caritas, uite, am nevoie să-mi dați asta.”

Următorul pas ar fi legalizarea comunității, adică să existe în acte pentru că „momentan terenul este deținut de CFR Cluj și nu putem să ne facem buletine, să ne punem un stâlp de curent sau să facem o canalizare. Ar fi pe prim plan mondial să le rezolvăm pe astea.”

La final, vine un prieten de-ai lui Bobi, implicat și el în problemele comunității. E obosit pentru că abia a scăpat de la uzină unde lucrează ca inginer. Se apropie de noi și după ce vorbim puțin îmi spune:

„Lupta pentru integrarea socială a romilor se dă între români și români, înțelegi?”