Nesimțirea a devenit o boală a societății nebune în care trăim

Articolul a apărut inițial pe Tonic.

Acum câteva săptămâni, stăteam la coadă în aeroportul din New Orleans. Așteptam să urc în avionul spre New York. A fost o situație ciudată, ca din filmul Meet the Parents, unde erau puțini oameni, dar angajatul companiei aeriene era un maniac și voia să se asigure că toată lumea este îmbarcată conform zonei. A mai apărut un pasager, care ratase anunțul cu zona ei de îmbarcare. Desigur, doamna de la compania aeriană și doamna care ratase zona de îmbarcare au început să se certe, obiectiv și respectuos la început.

Din senin, doamna de la compania aeriană spune: „Mereu sunt cei din New York. Ce nepoliticos, de fiecare dată.”

Am icnit sonor. Cum îndrăznește? New-yorkezii sunt printre cei mai blânzi oameni pe care i-am întâlnit. Da, poate nu zâmbim străinilor pe stradă, dar suntem faimoși pentru luptele neobosite în numele celor oprimați, mereu dăm indicații bune și facem loc în metrou, chiar dacă e full (ei bine, cu excepția muiștilor care nu avansează în vagon). Deci, mai du-te-n spanac, dragă doamnă de la compania aeriană. Să caracterizezi în public o regiune întreagă de oamenii ca fiind nesimțiți, mi se pare, ei bine un gest nesimțit.

Am apucat să mă plâng unui tip care a petrecut ore în șir cercetând nesimțirea, a intervievat 2 000 de persoane despre experiențele lor, precum și unii dintre cei mai străluciți psihologi și neurologi, care au clarificat știința din spatele comportamentului nepoliticos. Cu toate astea și niște umor, Danny Wallace, autor, actor și comediant, a scris manifestul nesimțirii, F You Very Much: Understanding the Culture of Rudeness—and What We Can Do About it, care s-a lansat pe 6 februarie.

Cartea explică cum nesimțirea e comparabilă cu o neurotoxină. Este contagioasă ca o răceală și ne afectează mai profund decât conștientizăm. Ca parte din ce el a numit „Raportul Wallace” (o colecție de cercetări cu un titlu pe care, din spusele lui, îl face să se simtă mai important), el prezintă studii de caz, exemple de cum o atitudine de rahat străbate mai multe scenarii. Desigur, el evidențiază mecanismele sociale a felului în care una dintre cele mai nesimțite persoane din lume a devenit președintele Statelor Unite.

„Corectitudinea politică a ajuns, într-un fel, o expresie negativă, când, de fapt, e chiar una frumoasă, care înseamnă să nu fii nesimțit cu oamenii”, mi-a spus Wallace. Sunt de acord. Într-un interviu despre psihologia nesimțirii și cum putem remedia asta, am discutat despre complexitatea subtilă a cum să nu fii nesimțit cu alți oameni.

Cercetările tale spun că nesimțirea este contagioasă. Chiar suntem atât de ușor influențați?
Se poate răspândi la fel ca o răceală la birou și chiar te face mai tăios decât ar trebui. Practic, e la fel ca neurotoxină care-ți cauzează mahmureala. La o zi după nesimțirea asta, vei da mai puțin randament la jobul tău. Există posibilitatea nici să nu poți face sarcini simple la fel de bine ca într-o zi normală. Asta poate fi OK dacă ești scriitor, dar dacă viața altcuiva depinde de tine, să zicem un chirurg, care urmează să opereze un bebeluș și cineva a fost nesimțit cu el, știința arată că acel chirurg va fi mai puțin eficient.

Ăstea-s vești groaznice pentru bebelușul de pe masa de operație. Deoarece e o afecțiune invizibilă, nu știm cine a fost infectat cu nesimțire. Dar te duci cu ea acasă și te cerți cu partenerul, și acum l-ai infectat și pe el.

Tu discuți despre fenomenul ciudat al oamenilor nesimțiți care câteodată se descurcă mai bine. EI proiectează autoritate, iar restul pun botul. Care este cheia proiectării unei atitudini autoritare fără a fi nesimțit?
Poți avea o autoritate liniștită. Poți să pari încrezător fără să fii nesimțit. Tu poți insufla sentimentul că știi despre ce vorbești și că ești în control, fără să trebuiască să calci în picioare alți oameni.

Trucul pe care l-au folosit mult timp oamenii nepoliticoși e să-i facă praf pe câți mai mulți oameni din jurul lor, ca să se simtă ei mai bine. Iar ei fac asta să pară ca și cum li se cuvine să încalce regulile bunului simț. Cu toții știm că oamenii ăia sunt nesimțiți și, totuși, îi votăm, le permitem să apară la televizor sau le citim articolele și le oferim și mai mulți bani și atenție. Eu cred că suntem în mijlocul furtunii când vine vorba de asta. Noi înmânăm puterea unor oameni cu care nu am vrea să luăm cina.

Un studiu menționat în carte a descoperit că puterea fără statut poate determina „nesimțire, abuz și chiar violență.” Cercetătorul vorbește în detaliu despre autoritarii de nivele joase, cum ar fi bodigarzii, decât președinți, dar eu susțin că unii președinți nu prezintă un statut important. Nu mă refer la cineva în mod deosebit, deoarece ar fi nepoliticos.
Nu m-am gândit din perspectiva asta, dar ai dreptate. Cel ce nu-l vom numi tânjește după respectul elitei, respectul militar, respectul FBI-ului. Întotdeauna vorbește despre asta. Respectul este un lucru pe care îl câștigăm. Gangsterii sau mafia ar disprețui să nu fie respectați și lipsa de respect o crimă uriașă. Absolut, el acționează în acest fel pentru a afirma mai multă putere și mai mult control și aproape că te pedepsește pentru te suspectează că nu îl respectați.

Și ai parte de asta în orice clădire de birouri sau pe stradă, cu cineva care are un pic de putere, dar nu suficientă cât să te oblige să faci ceva. Iar dacă ei nu simt respectul tău, atunci o să fie nesimțiți cu tine, fără motiv. Dacă compari asta la o scară națională, rezultatele sunt înfiorătoare. De la postări de indignare adresate unui bancher care nu te-a tratat cu respect, deodată ne-am trezit cu tweet-uri furioase adresate conducătorului Coreei de Nord.

Atunci când președintele vorbește, lumea ascultă. Cuvintele lui sunt cântărite și luate în considerare. Atunci când el nu știe să-și aleagă cuvintele sau sunt spontane, sau pur și simplu vin dintr-un loc nesimțit, începi să vezi cum un moment de nesimțire ar putea să genereze apocalipsa, la propriu.

Într-un sfârșit, putem trage concluzia că persoanele nesimțite se confruntă cu propriul bagaj, cum e proverbul „ochi pentru ochi, dinte pentru dintre”, sau oamenii sunt pur și simplu răi?
Sigur e ceva de genul. Rareori vezi o persoană nesimțită și fericită. Deci da, noi trebuie să ne punem și în postura celuilalt. Dar de obicei nu poți să-ți dai seama doar după aparențe. Așa că, în momentul în care ești trata cu nesimțire, te simți confuz și acționezi impulsiv. Simți ca și cum ai fost tratat cu lipsă de respect și vrei să impui cu forța o urmă de așa ceva, poate prin a fi nesimțit la rândul tău sau prin a te răzbuna.

E ca o bursă de valori sociale, unde acțiunile reprezintă respectul în fiecare interacțiune. În comunități mai mici, se întâmplă mai rar, datorită ramificaților. Persoane cu care ești nesimțit la poștă, o vezi la școală o oră mai târziu. Dar într-o metropolă, parcă am avea mână liberă să fim nesimțiți.

Ideea de respect ca monedă de schimb mă duce cu gândul la episodul ăla din „Black Mirror”, unde toată lumea e evaluată pe social media, iar numărul ăla le definește valoarea socială. Dacă asta e adevărat, cum mai pot oamenii să fie nesimțiți unii cu ceilalți?
Noi trăim în cultura de like-uri și postări online, cu urmăritori și rating-uri la Uber, Amazon, practic totul este evaluat de indivizi. Asta e cultura „de a comenta la orice aspect, oricât de mic” și „voi posta online despre lucruri pe care nu le înțeleg cu adevărat.”

Totul se rezumă la un caracter copilăros, dar unii oameni sunt pur și simplu nesimțit și au o nuanță ușor sociopată, iar astfel nu le pasă de ce crezi tu. Chiar nu le afectează viața, așa că fac în continuare astfel de gesturi nesimțite. Mai rău e că ajung să fie mai ușor promovați sau plătiți mai bine datorită atitudinii. Dar pentru restul, care vrem să lucrăm unii cu ceilalți, tindem să respectăm regulile nescrise. Nu simțim nevoia să călcăm alți oameni în picioare, doar pentru că e în avantajul nostru.