istorie

Toate aberațiile pe care le spun dacopații și cum a apărut curentul ăsta în timpul lui Ceaușescu

„Protocronismul e o boală lipicioasă a naţiilor mici şi incerte.”

de Dan Alexe
03 Aprilie 2018, 10:46am

Fotografie via Pixabay

O epigramă atribuită lui Păstorel Teodoreanu, undeva după 1946, numită Căpitane, nu fi trist!, spunea în felul următor:

„Căpitane, nu fi trist/ Garda merge înainte/ Prin partidul comunist!”

Epigrama conținea mai mult adevăr decât ne-ar lăsa să credem cele 22 de silabe ale sale.

El rezuma o întreagă deplasare tectonică socio-culturală: acel regim comunisto-naționalist care avea să devină teoretic și în aparență unul al stângii extreme, cel al lui Ceaușescu, cu obsesiile lui despre societatea de furnici umane pe care o văzuse superficial în Coreea de Nord, recuperase ca ideologie oficială întreaga armătură conceptuală a extremei drepte românești interbelice, cea a Gărzii de Fier, a legionarilor, mai puțin mistica religioasă a acestora.

Odată lepădată acea mistică religioasă morbidă, discursul protocronist care sub Ceaușescu ajunsese până în universități nu se mai deosebea de cel al legionarilor, care atribuiau o calitate specială sângelui românesc și „continuității” unei esențe umane speciale în „spațiul carpato-dunărean” de la daci și până astăzi.

Nevoia unui popor mic de a-și inventa un trecut măreț

A fost reluată atunci, sub Ceaușescu, și acea patologie care este obsesia românilor cu dacii. Sub forma sa numită protocronism, ea are rădăcini vechi, crescute inițial din elucubrațiile ocultistului Nicolae Densușianu, care în Dacia preistorică înșirase toate absurditățile, inclusiv aceea că limba latină ar deriva din cea dacă (sau proto- română) și că, în consecință, dacii vorbeau latină înaintea latinilor.

Termenul de protocronism (din greacă, „înaintea timpului”) a fost însă folosit abia sub Ceaușescu, paternitatea acestuia revenindu-i criticului literar Edgar Papu într-un articol din 1974. Altminteri, protocronismul rămâne o boală lipicioasă a naţiilor mici şi incerte, unde un grup ‒ sau mai multe grupuri ‒ de oameni cu cultură şovăielnică şi fără pregătire istorică sau lingvistică se coalizează pentru a inventa o măreţie trecută, de dimensiuni cosmice, a neamului.

Lipsa de cultură a masei adepților este esențială pentru propagarea unor asemenea teorii aberante dar unificatoare. Aici, același epigramist Păstorel Teodoreanu o spusese la fel de bine în catrenul:

„Din Craiova pân'la Iași/ Se resimte lipsa sării/ Fiindcă cei mai mulți ocnași/ Au ajuns la cârma țării.”

Am scris pe larg în cartea mea Dacopatia și alte rătăciri românești despre acest fenomen și nu voi reveni aici.

Inventatele istorii cu Zalmoxis și medicina dacilor și societatea lor perfectă au dus, după 1989, chiar la extreme clinice, cum sunt credința în caracterul de limbă-matcă al limbii române, sau chiar în afirmația că Isus Hristos ar fi fost un dac.

Ce este frapant însă este și felul în care kitschul patriotic legionar a trecut lin, readaptându-se perfect, la kitschul patriotic comunist. Hai să luăm o poezie precum Cântecul eroilor Moța si Marin a poetului legionar Radu Gyr:

„Azi, sfintele oase le-am pus temelii

Vajnice, Neamului Dac.

Si ele înfruntă de-acum veșnicii,

Stânci tencuite cu veac…”

Putem să vedem că ea putea fi foarte bine scrisă, cu același gust îndoielnic și menționarea Neamului Dac sub comunism. La fel, tot de Radu Gyr, din volumașul Cântece Legionare:

„Căpitane, măi Codrene,

Ia te uită printre gene

Peste satele oltene

De flăcăi.

Legionarii știu să moară

Pentru Cruce, pentru Țară

Pentru Țara legionară

De Români!”

Dacă înlocuim „Căpitanul Codreanu” cu Ceaușescu și „Legiunea” cu Partidul ajungem la una din acele poezele care se recitau în transă pe la Cântarea României.

Fotografie de Gabriel via Flickr

Protocronismul era încurajat de Securitate

Trecerea de la mistica naționalistă legionară la mistica națională protocronistă de sub Ceaușescu s-a efectuat așadar natural, ideologii Securității realizând importanța unui asemenea discurs simplist și unificator asupra celor pe care Păstorel îi numea „ocnașii”.

Securitatea se activa cel mai mult la răspândirea protocronismului, în special prin reviste precum Luceafărul și Săptămâna, aceasta din urmă fiind revista lui Eugen Barbu și a lui Corneliu Vadim Tudor, devenită în mod natural după 1989 revista România Mare.

Așa cum a arătat-o cercetătoarea americană Katherine Verdery în minuțiosul său studiu Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, trecerea aceluiași discurs de la extrema dreaptă legionară la extrema stângă de fațadă a lui Ceaușescu nu avea nimic paradoxal, mai ales după recuperarea de către regim a unor figuri cu rol ambiguu cum a fost Constantin Noica.

În mod la fel doar aparent paradoxal, rezistența românească din străinătate, cea din jurul Europei Libere și a cercurilor de emigranți din mari capitale, precum Paris, cu toate că putea fi considerată „de dreapta”, iar printre reprezentanții ei care respingeau protocronismul se aflau și foști simpatizanți legionari, precum Mircea Eliade și Emil Cioran, a combătut neîncetat aberațiile regimului.

Sigur, aici cu rezerva că Eliade a alunecat la rândul lui spre o mistică de tip protocronist a esenței românismului și a „continuității” sale în studii precum De la Zalmoxis la Genghis-Han care dezvăluie o totală derivă ocultistă și neștiințifică.

Am mai scris despre asta în: Mircea Eliade și mitologiile lui inventate (despre daci și lupi).

Acolo, în De la Zalmoxis la Genghis-Han, scrie Eliade, precum cel mai exaltat protocronist:

„În încheierea acestor observaţii, să spunem un cuvânt despre ceea ce s-ar putea numi dimensiunea mitică a istoriei dacilor (...). În perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că poporul român s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor etc, etc…”

Eliade inventează acolo o absurdă mitologie a lupului ca totem național român care ar fi continuat de la daci prin Genghis-Han (!) până astăzi.

În scenă intră și intelectualii servili ai lui Ceaușescu

Tot pe daci și pe identificarea aproximativă a unor vag pomenite „cetăți” antice (cel mai probabil sate fortificate) s-au bazat intelectualii servili ai lui Ceaușescu și atunci când au propus sau impus nume antice peste cele ale orașelor contemporane, precum Cluj-Napoca sau Drobeta-Turnu-Severin.

În mediul academic, dezastrul era la fel de mare. Să luăm un studiu care nu a mai fost evaluat de atunci și despre care n-am scris nici în Dacopatie, cel al lui Ariton Vraciu, Limba Daco-Geților , pe care, pentru că era lectură obligatorie, o evitasem abil in facultate… (Aud ca e încă recomandată în facultăți.)

Mai rar așa înșiruire anostă de platitudini ascunse sub retorică agresivă. Vraciu, care era atunci un dumnezeu în cadrul Facultăţii de Litere de la Universitatea din Iași, respinge sistematic argumentele lingviștilor mai lucizi printr-o retorică agresivă care se reduce de fiecare data la formule precum: „știm bine că"…, „este normal să presupunem că"… „respingem cu tărie concepția greșită a lui X"… „este inacceptabil sa presupunem că".

Sub tăvălugul retoric nu ți se oferă acolo nimic concret, precum ar fi, de pildă, faptul ca limba dacă era cel mai probabil o limbă de tip „satem”, dat fiind că albaneza este, la rândul ei, o limbă „satem”, prezentând mari similitudini structurale cu limbile iraniene, iar puținele cuvinte dace pe care le știm, precum „dava" = cetate (acele sate fortificate), iarăși au corespondente iraniene… ca sa nu mai spunem ca unele toponime dace sunt transparente: Germisara, acolo unde sunt și azi izvoarele alea termale fierbinți știute din antichitate poate fi apropiată de iranianul germ, garm = fierbinte, cald (cf. germanic warm)…

Nimic din toate asemenea cugetări oneste și reci la Vraciu, în schimb o înlănțuire de neadevăruri, pentru a fi pe placul ideologiei oficiale, precum atunci când, pentru a respinge asemănările românei cu albaneza, el spune: „doar limbile înrudite împrumută masiv una de la alta", ceea ce arata sau prostie, sau rea-voință.

Vocabularul persanei de azi e majoritar împrumutat din arabă, de pildă, fără ca cele două limbi să aibă ceva în comun genetic sau structural.

Toate acestea erau luate în derâdere la Radio Europa Liberă, ceea ce explică și de ce printre protocroniștii lui Eugen Barba și Vadim Tudor de la Săptămâna, principalul adversar era acel radio bazat atunci la München.

Fotografie via Wikimedia Commons

O altă exagerare: victoriile împotriva turcilor

Asta pentru că în realitate protocronismul nu are nimic de-a face cu stânga sau dreapta, ci e doar un substitut de identitate. Din perspectiva asta, până și identitatea oferită de legionarii lui Codreanu era falsă. Așa cum e falsă cea de „far”, „stavilă” și „dig” pe care ar fi jucat-o românii împotriva expansiunii islamului. Sau faptul că românii au „suferit de-a lungul istoriei” și „nu au cotropit pe nimeni”.

De aceea vedem titluri pompoase prin presă: „ Podul Înalt 1475 – Cea mai mare înfrângere din istoria Islamului”, sau obsesia că religia, ortodoxia noastră ar fi salvat Țările Române și Occidentul de otomani.

Realitatea este însă că și dacă ar fi fost islamizați de secole, românii tot s-ar fi războit cu turcii. Cuceririle turcilor nu se duceau în vederea răspândirii Islamului, ci erau hrăpărețe ocupații militare și invazii pentru putere și bogății. Regiunile musulmane nu erau cruțate, ba chiar dimpotrivă.

Nu ortodoxia i-a salvat așadar pe moldoveni și munteni, ci faptul că regiunile lor nu se aflau pe drumul spre Europa centrală și apuseană.

Sau, cum spune Cantemir despre moldoveni:

„Numai osebita și nemărginita pronie cerească a făcut ca Împărăția mare a turcilor nu a silit un norod atât de prost și fără putere.” ( Descrierea Moldovei, cap. XVI)

Așa e, spunem noi, dar mai târziu, când Serbia devenise un pașalîc, Ștefan cel Mare a fost numit de un papă „atletul lui Hristos”, după amintita victorie de la Podul Înalt. E adevărat, însă „athleta Christi” era un titlu acordat atunci cam cum e azi „legiunea de onoare” franceză. Un alt papă îi acordase deja titlul de „atlet al lui Hristos” albanezului Skanderbeg, care, de asemenea, s-a războit cu agarenii, învingându-i sistematic.

De asemenea, românilor le place să se congratuleze reciproc că ei n-au oropsit niciodată pe nimeni, uitând pogromurile și participarea României la Holocaust.

Întreaga autoglorificare românească e astfel pusă la grea încercare în contextul balcanic. Toți balcanicii, mai ales sârbii și bulgarii, își arogă titlul de campioni în confruntarea cu turcii și toți caută să-și ascundă duplicitatea istorică, precum faptul că de multe ori oști creștine au participat alături de cele ale sultanilor la atacarea altor creștini.

Tagged:
Features
opinie
Teorie
dacia
dacopati
legionari
Nicoale Ceausescu
protocronism