Ce am învățat, ca româncă, dintr-o expediție în jungla indoneziană

Ca orice româncă de 30 de ani, îmi imaginam insula Bali, din Indonezia, ca pe o insuliță unde se retrag naufragiații bătrânei Europe, ca să facă baie în ocean și să soarbă lapte virgin de cocos, în timp ce vreun localnic le face vânt cu frunze de palmier.

Când mi-am anunțat prietenii că o să plec acolo, reacțiile au fost dintre cele mai variate, de la „ce tare, ai bani să călătorești" la „băi, ești nebună” sau „ai grijă, că aia au tot felul de boli p-acolo". Faza cu tre′ să ai o avere ca să călătorești în astfel de destinații exotice este un mit. Biletul din București până în Denpasar, capitala Bali, pleacă de la 500 euro și urcă până la 700 - 800 euro în funcție de cât de multe escale ai și, evident, ce companii aeriene preferi.

Eu am ales cel mai rapid drum, cu patru ore București-Doha și nouă ore Doha-Denpasar. Și asta în plin sezon (august). Ca să nu mai spun că mi-am cumpărat biletul cu doar câteva săptâmâni înainte. Iar la capitolul cazare, găsești de la 3 euro/noapte (în casa unui localnic), la 20-25 euro per noapte într-un hotel de trei stele, cu mic-dejun inclus.

Eu am fost singură, dar dacă pleci în gașcă, poți găsi case de închiriat cu piscină și grădină tropicală la o sută de euro pe lună. Cât privește bolile infecțioase, nu mi-am făcut absolut nici un vaccin. Ba mai mult, m-a pișcat și o maimuțică, am petrecut și o noapte în cort în junglă și n-am pățit nimic.

Există nenumărate lucuri fabuloase pe care le poți face, de la rafting în junglă, diving, yoga și meditație de toate tipurile posibile (pentru cei ahtiați, în Ubud există cel mai mare centru de yoga din lume - Yoga Barn) la shopping, mâncat la restaurante raw vegan (cred că n-am întâlnit în nici un loc mai multe restaurante vegane pe metru pătrat decât aici). Și da, mâncarea este fabuloasă. Chiar și pentru ăia care zic că cea mai bună legumă este carnea.

Dar în opinia mea, lucrul cel mai prețios pe care îl are Bali-ul de oferit sunt oamenii pe care îi întâlnești aici. De-asta am și vorbit cu câțiva dintre ei, care probabil m-au învățat mai multe despre viață, decât orice carte citită până acum.

Pe Miss Yuke am cunoscut-o în una din acele zile în care stai în hotel, te uiți cum plouă și te întrebi ce dracului cauți tu pe o insulă în luna octombrie, în sezonul musonului, în timp ce bei ceai cu ghimbir și lămâie. Doamna Yuke este îmbrăcată toată în alb și are două codițe portocalii în vârful capului.

Nelly are un tatuaj pe care scrie No frontieres pe antebraț și își petrece timpul liber (de o zi pe săptămână maxim) la plimbări cu scooterul, vizite la temple, cascade și făcând fotografii cu apusuri.

Pe Karni am cunoscut-o la Hotelul Nuriani din Ubud. Despre Karni aș putea spune foarte multe, cum m-a împrumutat cu bani, atunci când am rămas fără, cum m-a dus cu scooterul ei în diferite locuri, ca să nu dau bani pe taxi, cum mă întâmpina în fiecare dimineață cu ceai sau cafea din partea casei sau cum m-a învățat să fac ofrande din petale și frunze de bambus.

Am întrebat-o pe Karni dacă este mulțumită cu o viață în care se trezește în fiecare zi la patru dimineața, duce copiii la școală, apoi vine la muncă, confecționează șaizeci de ofrande zilnic, muncește la hotel, face curățenie, cară bagaje, organizează activități pentru fiecare client al hotelului. O viața în care după muncă se duce acasă și se apucă să facă prăjituri până la unsprezece noaptea, pentru un venit suplimentar (și asta în zilele libere, când nu este sărbătoare și merge la templu). Și a doua zi să o ia de la capăt. Karni mi-a răspuns cu zâmbetul pe buze: „Sunt fericită. Sunt fericită daca îi pot face pe alții fericiți.” Un Moromete indonezian, apărător al drepturilor băștinașilor din satul Bukit Lawang, mi-a spus:

Cum noi suntem obișnuiți cu filozofia occidentală de a cunoaște, de a raționaliza, de a protesta, de a critica, de a ne plânge sau a eticheta lucrurile drept corecte sau greșite, aș spune că locul ăsta mi-a dat o lecție despre de a trăi, a mă bucura și a-mi asculta inima înainte de orice.