Am fost la UTA Arad - Poli Timișoara și am văzut cum se distruge fotbalul în România

Poli și UTA se duelează crunt încă din anii ‘70. Întâlnirea celor două echipe a fost denumită de către gazetari drept „derby-ul vestului”. Dacă e să te iei după moștenirea sportivă a celor două orașe și cluburi, e ușor de înțeles de ce. Fotbalul modern a venit însă ca o năpastă peste societatea românească, astfel că echipe phoenix din Liga a patra, precum Steaua și Dinamo, strâng spectatori cât pentru o întreagă etapă din Liga 1.

Planul era ca cele mai îndrăgite echipe ale Timișoarei și Aradului, renăscute și ele, să aibă confruntarea la stadionul „Otto Greffner” al Șiriei, un orășel de vreo opt mii de locuitori. Așadar, aceasta urma să fie o deplasare pentru ambele grupuri de fani. În tur, ASU Poli a înfrânt UTA Bătrâna Doamnă cu 2-1, după nouă ani de așteptare.

Cu șapte minute înainte de ora programată a plecării, mă-mbarc în tren cu amicii. Navigăm printre coridoarele vagoanelor și găsim patru locuri libere într-un compartiment în care erau deja alți doi băieți. În ciuda controlului corporal riguros la suirea-n tren, tot bubuie o petardă. Prima pe ziua de azi. Planul e să coborâm în Gara Mare din Arad, unde luăm un alt tren personal închiriat, către Șiria.

Înainte să trecem de sfertul drumului, aflăm o veste minunată. „Am amenajat un țarc pentru suporterii timișoreni, care vin de la Gară. Nu vor intra în stadion decât 70-80 de persoane, restul vor rămâne mai departe, nu vor avea acces în perimetrul stadionului”, declara Valentin Bot (primarul Șiriei) pentru o publicație arădeană. O situație asemănătoare deplasării din 2016, când suporterii iar n-au ajuns la meci.

Vezi tu, asta s-a întâmplat pentru că organizatorii partidei nu oferiseră decât 70 de bilete pentru deplasare. Polițiștii, însă, merseseră în grupuri mici să mai cumpere bilete direct de la casa stadionului. Era clar că nu vor putea alege doar atât de puțini oameni să vină, deși e zi de marți. Planul era să intrăm cu toții la stadion, în baza biletelor cumpărate în mod legal.

Merg până-n vagonu' vecin să trag o țigară la geam, neștiind că se fumează și-n compartimentul nostru. E o experiență pe care n-o poți descrie în cuvinte. Sute de băieți și câteva fete care și-au luat liber de la școală sau muncă, ca să trăiască senzația asta. Printre doze de bere și sticle de Unirea, se vorbește despre lucruri mai mult sau mai puțin legale, de la marginea societății. Nu că ele n-ar exista. Fac parte din viața multora dintre noi. Ci-s doar renegate de către oamenii care se iau prea în serios, îmbulați în lumea lor mică. Deși pentru ei înseamnă totul, pentru oamenii ăștia nu înseamnă mai nimic.

Ajungem în Arad. Schimbăm trenul fără incidente majore. „Dacă ai pierdut ghiozdanu', te fut. Atâta te fut, până te integrezi în absolut!”, se aude în noul tren. Alunecăm printre câmpuri de rapiță către comuna de la poalele dealului. Se zvonește că purtătoarea de cuvânt a Jandarmeriei Timișoara a declarat că se va acorda acces pe stadion tuturor suporterilor poliști, o știre care contravine declarației primarului.

Coborâm din al doilea tren. Drumul bătătorit de țară sfârâie sub bascheții noștri. N-o fi iulie, dar e o zăpușeală de Câmpia Vestului care topește orice urmă de chef din tine. Mai vreo o oră și jumătate până la fluierul de start.

Douăzeci de minute mai târziu, suntem poftiți într-un țarc metalic improvizat pe-un mic câmp de la marginea străzii. Între timp, liderii Peluzei Sud merg să rezolve cu biletele. Se întorc dezolați și spun că au fost dați afară de la discuții. Organizatorii îi acuzaseră că biletele noastre sunt false.

Mai e o oră până la meci. Vestea nu e primită bine de către alb-violeți, care încearcă să spargă cordonul de jandarmi. Peste douăzeci de minute, un grup de arădeni vine dinspre stadion.

Cele două grupuri sunt la mai puțin de trei sute de metri unul de celălalt. Ecusonu’ de presă e bun la ceva, așa că merg la mijlocul drumului pentru a surprinde mai bine posibilele meleuri. Un jandarm cere unei dube „în sprijin, aici, că nu sunt decât zece de-ai noștri”. Oamenii alb-roșu-negru erau câteva zeci. Bine, asta contează mai puțin, când garda e-n armură până-n dinți.

Un scutier are o remarcă bună. De ambele părți ale baricadei se strigă „Libertate pentru suporteri!”. În afară de nucleele dure, lumea nu vrea scandal, ci doar să aibă acces la meci. Arădenii văd că nu-i loc, așa că se retrag către stadion.

Iau la pas satu’ în căutarea de mâncare și băutură, cu gândul la ghinioniștii care sunt forțați să coacă la soare în țarc sau la umbra caselor. E zi de meci, așa că aproape toate buticurile sunt închise. Noroc că un băiat din sat mă îndrumă pe bicicletă către „la polițaiu’, că măcar acolo o fi deschis, no”. Premoniția se adeverește, ba chiar reușesc să iau și un pet de bere, care va folosi mai târziu drept stingător pentru băieții mei din țarc.

Prind un pic din prima repriză lângă teren. ASU Poli ratează un penalty, prin Deian Sorescu. În semn de protest față de decizia organizatorilor, ultrașii utiști nu s-au dus nici ei la meci. Din comună, Seba (fotograful) îmi dă de veste că au mai încercat să se întâlnească, dar tot băieții-n albastru cu lacrimogenele i-au potolit. La meci e pauză. Prin Șiria se anunță la fel.

Jucătorii violeți ies la marginea terenului. După câteva minute de confuzie, e clar că e gata meciul. Împreună cu suporterii, clubul decide să-l abandoneze, în semn de protest față de excelenta organizare.

După partidă, o poziție oficială a venit din partea lui Marius Cociu, managerul sportiv al Politehnicii Timișoara

Eu părăsesc stadionul, iar în drum spre țarc aflu de la un coleg de presă că a fost luat pe sus de către paza stadionului, pentru că a îndrăznit să-i explice lui Codru Grădinariu, directorul general al UTA, că greșește:

Jucătorii vin la salut. Se cântă despre echipa din Banat fără patron și, în general, cât pentru un derby întreg. E singura consolare pentru o deplasare care putea fi frumoasă.

Vezi mai multe fotografii mai jos: