Cât de greu e să organizezi festivaluri de rock underground în România

E clar că în România lucrurile nu sunt tocmai roz pentru tineri. Salariile sunt mărite doar pe hârtie, din ce în ce mai mulți dintre noi plecăm din țară și singurele lucruri pe care le fac autoritățile pentru noi sunt spectacole pe bani publici cu ghirlande din iepurași.

Totuși, există oameni care încearcă să facă și lucruri tari pentru noua generație. De aceea am ales să vorbesc cu cei din spatele a trei festivaluri atipice de rock din România: Soundart, de stoner și progressive rock, Cobra Fest, de post-rock, progressive, psychedelic, experimental/ambient, și Dark Bombastic Evening, de dark folk, atmospheric, doom și depressive black metal, ca să văd cum e să pui la cale un astfel de eveniment, cât de mult te arde la buzunar și de ce merită să-l faci într-o țară ca a noastră.

Ca să aflu mai multe despre eveniment, am vorbit cu Mihnea Cristian Badea, CEO-ul Cavalleria, agenția de booking care face Soundart și care a fost implicată în zona de festivaluri încă din 2010, după cum ne-a explicat:

„Soundart mi-a căzut cu tronc deodată, am simțit puțin nevoia să mă îndepărtez de metalul extrem, în jurul căruia s-a adunat o lume din ce în ce mai dificilă. Nu înseamnă că nu susținem festivaluri de metal, doar că nu am mai vrut să avem și noi unul, am simțit că nu ne mai reprezintă. Așa s-a născut Soundart, un proiect al maturității, progressive rock și stoner. E și un eveniment mic, care nu ne solicită și pe care vrem să-l creștem doar la nivel de calitate, cu public puțin, dar ales, precum muzica. Vorba unui coleg care face un festival de metal și un altul de alternativ: „Băi, când am metalul, se umple Facebook-ul de scandal, când am ăla de alternativ, toată lumea e fericită.”

Probabil că această criză internațională prin care trece metalul face ca lucrurile să fie tensionate și la nivel de public. Sau metalul atrage mai nou un public cu probleme de identitate, frustrări etc. Eu am cunoscut și generația anterioară de metaliști, care era altfel. Bine, lumea s-a schimbat cu totul, oricum.

Stoned Jesus, unii dintre headlinerii de la Soundart

Pentru Soundart nu depășim zece oameni, însă în Cavalleria suntem mai mulți. Ideea e că prietenii se bucură să facă parte din echipă și noi nu îi putem priva de asemenea bucurie.

La capitolul trupe n-am avut nicio problemă. Aveam deja anunțate trei trupe înainte să începem prima ediție. Totul a fost respectat. Am văzut o postare pe Facebook a unui individ care inducea ideea că ar fi fost o trupă care nu a primit bani. A existat, pentru că așa am stabilit de la început, ei și-au dorit mult să cânte, iar noi i-am primit în limita bugetului inițial, care era consumat. Nu toate trupele primesc bani la festivaluri, însă au parte de un public bun. Nu i-am răspuns tipului respectiv, pentru că nu avea niciun sens.

Am încercat să creăm un event underground pentru buni ascultători de muzică, nu buni băutori de bere, cum e la fest-urile mainstream. Publicul nostru a fost întotdeauna de bun simț. La ediția de anul trecut, au venit persoane din public, mi-au întins mâna și mi-au mulțumit pentru event, asta în contextul în care eu sunt un tip mai retras, nu îmi place să fac cu poze cu artiștii, deci bănuiesc că nu mă cunoaște lumea.

Obiectivul nostru nu erau banii nici la prima ediție, chiar ne așteptam să fie un minus, dar nu a fost. Noi în general am avut proiecte independente, nu prea accesăm fonduri și niciodată banii primăriilor. Eu cred în inițiativa strict privată, primăriile ar trebui să se ocupe de construit spații de concerte, nu de producție.

E greu să accesezi sponsori, dar am găsit de data asta sprijin, la Soundart. Și mai avem un specific național în underground: găștile loiale promoter-ilor. Adică oamenii care nu vin la concert să vadă trupe, ci o fac pentru că polarizează uneori în jurul unui nucleu, uneori, culmea ideologic.”

S-ar putea să-l știi pe organizatorul Cobra Fest 2.0, Alex „Para” Ghiță, din cariera lui de toboșar la Cred Că Sunt Extraterestru și multe altele. Ca hobby, el organizează evenimente prin The Guest:

„Cobra Fest a apărut pentru că simțeam nevoia să rărim show-urile de club pe care le organizam de vreo șapte ani și care ies foarte greu. Am hotărât să-ncercam ceva, să creștem standardul. Din concertele de club pe diferite stiluri cu greu căpătam o identitate și asta pentru că, dacă te uiți în lista noastră de event-uri, vei constata că avem de la ocult la american hip hop, gangsta rap până la muzică clasică. Când un promoter aduce timp de doi ani artiști ca: Necro, Aura Noir, Reverie, Vulture Industries, LLNN, Maria Bildea sau Nick Oliveri, e cam ciudat să asociezi toți artiștii ăștia cu un singur om.

Iar ca artist și organizator joci în ambele tabere și vezi lucrurile prin ochii tuturor. Am vrut să fac un festival unde să existe respect față de trupe și public.

Echipa de organizare Cobra Fest e formată din mine și Vlad Bâra de la Unflicted. El se ocupă de partea juridică, iar iubita lui e contabila noastră. Mie îmi revine partea de booking și logistică. După prima ediție Cobra Fest, mi-am dat seama că mi-ar plăcea să fiu ubicuu, pentru că sunt chestii de făcut și nu îți ajunge timpul pentru toate. Dacă aș avea o echipă formată din vreo șase Para și șase Vlad cred că ar merge toate ca pe roate.

O mare parte dintre cele care au fost anul trecut voiau să vină și la a doua ediție, iar pentru mine asta spune multe. România nu i-a speriat chiar așa de tare, știau pe unde e, aveau niște informații din alte părți, de genul: cheap whores, bitcoin atms, cheap booze. Știau că e la mama dracu, că nu avem infrastructură și că e corupția în floare. M-au întrebat cum e mai bine să dea șpagă la gardă, în euro sau lei? Din fericire, am renume de orice, însă nu de țepar, iar trupele care au avut de-a face cu mine au rămas cu o impresie plăcută și s-a dus vorba că sunt om serios.

Cu o singură trupă din Estonia am avut o problemă. A anulat venirea la ediția de anul trecut și ne-a lăsat cu cazarea plătită, adică a încălcat contractul și trebuia să-și achite cheltuielile. După care ne-a tot amețit că ne dă banii până ne-a blocat pe Facebook.

Publicul de la Cobra, de anul trecut, a fost chiar cel mai marfă pe care l-am avut la un eveniment organizat de mine. Am reușit să facem un fest și să nu ne critice nimeni, ba chiar lumea să ne felicite inițiativa și să mai ceară. D-aia am și spus că dăm intrare gratuită celor care au cântat la ediția de anul trecut. Știm că nu se practică, dar poate, cine știe, se învață și ceilalți organizatori să și dea nu doar să ia.

Principalul motiv pentru care am început să fac evenimente a fost să-mi adun prietenii la un loc și să ascultăm muzica ce ne place live. Am observat că, dacă faci ceea ce îți place, nu faci decât să arunci banii pe geam.

Oamenii nu vin pentru muzică, ci ca să socializeze. Îți închipui că acum șase ani am adus La Coka Nostra și au fost o sută de oameni. Iar la câteva luni după, un alt organizator îl aduce doar pe Ill Bill, care e membru fondator în La Coka Nostra, și toată presa de specialitate era în extaz că Ill Bill venea pentru prima dată în România. Asta spune multe despre ceea ce se întâmplă la noi în scenă. La Cobra Fest mă așteptam să vină mai mulți oameni, să fie sold out, însă n-a fost să fie. În jur de 75% din bilete au fost vândute.”

În ultimii opt ani, s-a cam dus un apartament pe organizarea de concerte, iar anul ăsta, la Cobra, m-am trezit că sponsorul s-a retras în urmă cu câteva săptămâni, deși inițial ne spusese că a fost totul perfect la prima ediție și că va colabora și-n 2018.

Dar noi continuăm, am plătit deja headliner-ii și aveam două variante: să dublăm biletele sau să-l anulăm. Fiind oameni de cuvânt, am zis să mergem înainte. Dacă anul trecut cu sponsor a ieșit prost la capitolul bani, anul ăsta ne așteptăm să iasă dezastru, dar noi să fim sănătoși, sunt chestii mai rele pe pământ.”

Cătălin Doru e implicat în industria muzicală din România de peste 26 de ani, și are o fanzină și-un site pe care promovează muzică underground. Din ele s-a născut și acest festival, după cum mi-a explicat.

„Dark Bombastic Evening este un hobby care se trage din promovarea muzicii dark underground, începând din 6 decembrie 1991, la un post de radio local din Suceava, unde aveam o emisiune. În fiecare an, evenimentul trebuie să aibă identitate proprie, altfel ne-am repeta, ne-am plictisi și am renunța.

Prima ediție Dark Bombastic Evening, din 2009, în Silver Church, la care au cântat și Rome și Spiritual Front, a fost una extrem de vizibilă datorită străinilor din zona Goth veniți din multe țări și datorită lineup-ului. A fost full, vreo 750 de persoane, cam câți se strâng de regulă și astăzi. Iar după primii doi ani de DBE în București, l-am mutat la Alba Iulia, iar anul trecut la Dorobanți, Arad.

De organizare nu se ocupă mai mult de zece oameni, iar toți sunt voluntari. Pentru la vară urmează să alcătuim iarăși echipa de șoc care să gestioneze trupele care vin, e bine că nu suntem mulți, altfel ne-am călca pe picioare și ne-ar dispărea motivația, nebunia, adrenalina. Din gașca finală nu vor lipsi amazoanele noastre dragi voluntare și câțiva vânjoși la capitolul determinare. Anul ăsta în doar două săptămâni am stabilit totul.

Nu avem headlineri, invităm doar trupe care n-au mai cântat în România. Unele revin la noi, altele au mai cântat și prin alte locuri după premiera de la noi, însă dacă noi considerăm că vin cu ceva nou și interesant, le reinvităm.

Sunt și trupe care au albume foarte faine, iar live fac un show minunat, dar în privat sunt mai distante. Le înțelegem privatul și refuzul de a fi invazivi, dar dacă sunt prea reci, indiferent de cum se prezintă pe scenă, cântărim mult dacă le mai chemăm.

Unii au fost mai speriați legat de România, dar asta a ținut cam până în 2011, că ne-a mers vorba prin lume că facem totul doar din pasiune și nebunie, la care se adaugă respectul față de muzica faină, nișată. Auziseră despre români că sunt hoți, că e nesigur să umbli noaptea pe străzi, în contextul în care aveam doar trei ani de când intrasem în Uniunea Europeană. Plus că majoritatea trupelor nu veneau pentru bani, ci le plăcea conceptul și deschiderea noastră de a face altceva.

Se știe că punem preț pe respectul față de ceilalți artiști. De exemplu, dacă o trupă cântă fain pe scenă, iar lumea dorește bis, e lipsit de politețe să soliciți extra time când știi că e un event cu multe trupe și program strict. Am făcut-o de câteva ori și nu a fost bine, așa că am învățat, iar cei care nu au înțeles, nu au mai revenit la DBE.

Cel mai fain e să vezi când unii dintre cei care au fost la început vin acum cu juniorii după ei, asta înseamnă că e de bine. Mai e și zâmbetul celui care trece pe lângă mine, indiferent că mă cunoaște sau nu, că e muzician sau voluntar sau doar spectator. Asta dă sens și e suficient. Să-l faci pe unul să-ți zâmbească, fără să-i spui o poantă sau să te strâmbi la el, e ceva. De ce să dai bani să vii la un eveniment să fii trist?

Se întâmplă uneori ca unii dintre cei mai acerbi susținători din trecut să nu se mai regăsească în vibe-ul DBE și să ne părăsească. La început mă consumam tare, dar apoi am înțeles că ăsta e mersul firesc la lucrurilor.

Am învățat că e bine să nu uiți de unde ai plecat, să nu crezi că dacă faci ceva mai mare e și mai mult, că spiritul underground-ului e același. Mi-ar plăcea ca DBE să nu fie identificat cu o persoană, să-și poată lua zborul, să plutească singur, să vină lumea doar pentru că e Dark Bombastic Evening, să nu conteze lineup-ul. Unul dintre visuri este să nu anunț nicio trupă, iar oamenii să vină pur și simplu să se bucure de ce le-am pregătit.

Nouă ne place ca muzicienii să se confunde cu omuleții prezenți la festival. D-aia nu avem ecusoane, legitimații sau faze de astea. Nu oferim acreditări de presă, nu avem spații pentru fotografi, pentru că nu avem garduri sau zone delimitate. Fiecare poate filma sau fotografia ce vrea, cât vrea, pe unde vrea, bine, mai puțin în backstage sau la toaletă.

Dacă ar fi să judesc financiar, Dark Bombastic Evening ar trebui oprit imediat. Dacă ai șase-șapte sute de abonamente vândute, fără sponsori sau alte avantaje, n-ai cum să ieși pe plus, când target-ul ar fi la opt sute-o mie de abonamente. Într-un interviu de acum doi ani, am zis că pierd pe ediție o garsonieră, acum depinde în ce parte a țării ar putea fi ea.

O singură dată am lucrat cu un sponsor, am primit ceva cafele gratis pentru artiști, dar e doar din networking, pe care nu vreau să-l exploatez deloc când vine vorba de DBE. Dacă vin unii cu o bere și îți dau ceva gratuit pentru artiști, nu cuantific în hectolitri vânduți pe cap de participant, că pentru asta există deja festivalurile mari. Nu te abordează niciun sponsor, că e un event mic, nu ar avea de câștigat din așa ceva, iar totul e construit în lumea asta din rațiuni financiare.

Însă mai există și cealaltă parte, aia visătoare. Eu mă încăpățânez să cred că s-ar putea strânge lume cât să se finanțeze o ediție singură.”