Cam cât de departe poate merge Drake?

Este o metaforă comună ca un fost personaj mitologic să devină umil odată cu pierderea statutului de nemuritor și a puterilor speciale. Rezultatul este de obicei o criză existențială pentru personajul în cauză, care – în funcție de cât de tragică este opera – îl duce la pierzanie. Drake s-a asigurat zdravăn că povestea lui nu este o tragedie, preferând mai degrabă să dispară decât să se pună praful pe el (asta dacă o să se retragă vreodată din muzică). Turneul de promovare pentru albumul Scorpion dovedește că nu poate fi oprit și că niciun obstacol nu este suficient de puternic ca să-l doboare, spre deosebire de carierele altor artiști care au multe hibe. Nici măcar revelațiile paterne sau comentariile anoste care atrag atenția nu îl afectează – nici casa de discuri OVO n-are de suferit. Totuși, în ciuda tuturor momentelor culturale pe care le poate crea în continuare prin intermediul memelor, este evident că vedeta preferată a orașului Toronto nu mai este exact forța omnipotentă care obișnuia să fie. Și asta s-ar putea să fie în regulă, așa cum a demonstrat primul dintre cele trei show-uri susținute la Scotiabank Arena. Se prea poate ca asta să fie perioada care i se potrivește cel mai mult lui Drizzy.

A lipsit încă de la început strălucirea care caracterizează majoritatea producțiilor OVO. Concertul, programat inițial luni, a avut loc abia marți, asta după ce a fost amânat de două ori. Asta i-a dat peste cap pe mulți, inclusiv pe doi adolescenți din provincia Saskatchewan care au rămas acum fără 5 000 de dolari canadieni. Probabil ca urmare a dificultăților apărute, Migos, cealaltă trupa cap de afiș, a cântat fără Offset, așa-zisul lider al grupului. Chiar dacă spectacolul lor a fost serios și plin de hituri, aș compara ușoara dezamăgire cu un spectacol Beatles fără Paul, dintr-un motiv sau altul, doar cu John și George ca soliști principali (da, încă fac glume Migos vs. Beatles în 2018). Dar cei trei sunt în formă maximă acum, așa că nimeni n-a părut să regrete prea mult lipsa lui Offset, cu excepția solo-ului de succes „Ric Flair Drip”. Migos e o trupă prea celebră ca să dea greș în punctul ăsta; de Boy nici nu mai pomenesc.

Drake este acum complet conștient de sine. Timp de ani de zile, a încetat să mai fie un muzician cu un stil care poate fi definit și a devenit o galeră ciudată portugheză care înglobează mai multe fragmente din culturi diferite. El a întruchipat cu succes, mai bine decât oricare alt artist, un Toronto modern, ambalându-l ca pe-un paradis al argoului caraibian și al senzualității din miez de noapte. În ciuda faptului că este considerat un intrus din cauza statutului său socioeconomic și particularităților americane, impactul pe care Drake l-a avut asupra încrederii și imaginii acestui oraș nu poate să fie subestimat. Această iubire dusă până la adorație a fost demonstrată prin reinventarea radicală a fostului sediu Air Canada pentru turneul Scorpion, o minunăție de scenă din punct de vedere tehnic, care pe alocuri a semănat cu terenul de baschet din universul Tron, o constelație care își schimbă poziția, sau cu temnița dintr-un joc video Square Enix. Drake a spus în repetate rânduri că îi pare bine că e din nou acasă, în comparație cu spectacolele susținute în America. Cea mai GTA mișcare a lui a fost când a pomenit Pickering în timpul unei pauze ciudate stânjenitoare, care l-a făcut pe Cory Joseph, fostul antrenor din teren al echipei Raports, să rateze trei aruncări de la mijlocul terenului. Uite care-i treaba, chiar a fost un show foarte muncit, demn de Vegas, nu un simplu concert.

Spectacol a conținut, și pe bună dreptate, multe dintre piesele de pe albumul Scorpion. Cu toate că mulțimea a fost încântată de multe dintre ele, cântecele în sine nici nu s-au comparat cu piesele consacrate precum „Jumpman” și „Started from the Bottom”. E o nouă atmosferă pentru un show de-al lui Drake, având în vedere că de obicei fiecare piesă este considerată un hit înainte să fie măcar promovată. Scorpion este primul album care nu este ridicat în slăvi, o simplă umbră a Drizzymaniei care a persistat între 2013 și 2015. În momentul de față, Drake este la același nivel cu alți artiști celebri care cântă din obligație piese de pe ultimul album, chiar dacă publicul vrea să audă cu adevărat doar hiturile și să se scalde în prezența idolului lor. El este la fel ca orice cântăreț de cazino și trupă rock care a trecut de apogeu, cu excepția faptului că el că este în continuare cap de afiș în cultura pop. Drake este trupa Red Hot Chili Peppers a muzicii rap.

Drake încă n-a apelat la pusul unei șosete pe sculă sau ceva de genul. Mai degrabă a ajuns în punctul ăla în care e atât de popular încât mai nu mai are nevoie să depună efort ca să-și susțină elanul sau legenda. Ia în considerare faptul că Scorpion este albumul lui Stadium Arcadium: o chestie cu puține piese ca lumea printre umpluturi și experimente („8 Out of 10” nu chiar, mai degrabă 3 din 25). Ambele albume ar fi niște eșecuri stânjenitoare pentru orice alt artist, dar cu toate astea și Drake, și RHCP au ajuns pe culmi. RHCP a avut trei hituri rock pe Stadium Arcadium care au bubuit la radio, pe când Drake a doborât recordurile de difuzare cu Scorpion, ca să nu mai menționez că o altă memă cu el a fost discutată la televizor. Cu toate că nimeni n-ar putea să-ți fredoneze ultimele hituri ale trupei, dacă RHCP ar scoate ceva mâine, publicul care nu lucrează în media și-ar pierde mințile. La fel și în cazul lui Drizzy. Show-ul din orașul natal a demonstrat pe bună dreptate etapa interesantă în care se află acum.

Cumva Aubrey își joacă mai bine noul rol decât alți rapperi care s-au trezit dintr-odată că fac parte din vechea gardă. El este un artist desăvârșit care face spectacol și-și răsfață mulțimea cu un mix amețitor de melodii „best-of” și-și separă spectacolul pe părți în funcție de starea de spirit. Cu toate că un mini-set de melodii R&B i-a cam afundat pe oameni în scaune, un trio de producții marca Tay Keith a dus show-ul la apogeu. Travis Scott a dus totul pe culmi în timpul melodiei „Sicko Mode”. Rapperul mai tânăr a părut încântat că acaparează centrul scenei pentru următoarea interpretare a piesei „Goosebumps”. Drake i-a permis cu grație s-o facă, recunoscând că 2018 nu este anul lui, ci al lui Scott. În afară de asta și de un mic spectacol susținut de Migos, n-a mai existat niciun alt invitat la OVO Fest care să te fi făcut să suferi de FOMO; ăsta a fost show-ul lui Drake. Cu toate astea, prezența lui pe scenă n-a fost profetică, ci doar o apariție a unui tip care a făcut asta suficient de mult timp încât să-i intre în sânge. Pentru că nu mai are nimic de dovedit cu excepția influenței sale culturale persistente, este complet relaxat – și e dificil să nu fii și tu la fel.

Cel mai emoționant moment al serii n-a fost când a cântat din inimă „Emotionless” sau coverul melodiei „Rock with You” a lui Michael Jackson, ci un clip scurt în retrospectivă, pornit de echipa OVO chiar înainte de ultima piesă, care a avut pe fundal instrumentalul intro-ului Take Care al melodiei „Over My Dead Body”. Indiferent dacă de vină au fost înregistrările cu un Drake tânăr sau sunetele de pian din anii ’40 care îți fac pielea de găină, clipul a avut mai multă încărcătură emoțională decât dacă ar fi introdus cuvântul „Toronto” în versuri sau dacă refrenul piesei „Know Yourself” ar fi fost țipat de 17 000 de canadieni. A fost cu adevărat înduioșător, cuvânt care descrie cel mai bine etapa prin care trece Drake acum. Ca și în cazul celor de la Red Hot Chili Peppers, trecerea timpului l-a ajutat să scoată melodii mai degrabă OK în ultima vreme, ceea ce înseamnă că nu mai trebuie ca lumea să-i atribuie rolul unui zeu sau demon. În mod inevitabil, Aubrey Graham a fost adus într-un final la nivelul nostru, al muritorilor, fapt ce-i face realizările și mai tangibile.

Acest articol a apărut inițial pe VICE CA.