
Alee, 120 East Cordova St. Vancouver, 3 mai 1998
În 1997, fotograful Lincoln Clarke, originar din Toronto, a început superba și șocanta serie de fotografii cu peste 300 de femei dependente de heroină din estul Vancouverului. Un an mai târziu, când seria Heroine a fost publicată și expusă pentru prima oară, reacțiile publicului au fost împărțite: a fost lăudată pentru că a reușit să umanizeze un sector neglijat al societății, dar și condamnată ca fiind exploatatoare și voyeuristă. În orice caz, nu există niciun dubiu că atenția pe care presa internațională a oferit-o subiectului a ajutat lumea să conștientizeze existența acestei comunități de femei, dintre care multe au fost date dispărute (rămășițele a cel puțin cinci dintre ele au fost găsite mai târziu la ferma ucigașului în serie Robert Pikton) și a jucat un rol important în ajutarea unei comunități care era ignorată de cetățeni și de forțele de ordine. Am vrut să aflăm mai mult despre minunata serie de fotografii care ne-a vrăjit și ne-a transformat în fanii lui Lincoln. Fotograful ne-a trimis o selecție din sutele de fotografii cu Heroine și am discutat cu el despre cum a fost să fotografieze femeile astea.
VICE: Cum a luat naștere acest proiect?
Videos by VICE
Lincoln Clarkes: Leah, o foarte bună prietenă care a murit în 1999 de o supradoză de heroină, m-a introdus în această subcultură a dependenților. Ne-am întâlnit de multe ori întâmplător pe parcursul a zece ani și de obicei era prinsă în situații bizare, suprarealiste. Dar totul a început în dimineața de vară în care am cunoscut-o pe Patricia Johnson, care în cele din urmă a fost dată dispărută, și pe cele două prietene ale ei. Când am fotografiat acest trio, fotografia a devenit un episod de film noir. Portretul cu cele trei fete trântite pe treptele hotelului Evergreen de pe strada Columbia m-a făcut să cad în genunchi, iar pe prietenii mei i-a făcut să plângă. M-am aruncat de bună voie în brațele obsesiei de a le documenta viața, în stilul lui Lewis Hine și Jacob Riis, de a arăta nedreptățile sociale și de a atrage atenția asupra femeilor dependente. În câteva luni, toată țara era în lacrimi, iar poliția a observat în sfârșit problema asta.
A fost dificil să obții acces în lumea acestor femei?
Toată lumea e suspicioasă în ghetoul heroinomanilor, dar nu poți spune că nu e un loc prietenos. Când te plimbi pe străzile și aleile alea e ca și cum te-ai plimba prin sufrageria și dormitorul lor. În timp ce realizam seria, eram însoțit de obicei de o asistentă de sex feminin, una pe care heroinele o găseau amuzantă și se bucurau s-o cunoască, o tipă căreia chiar îi păsa de situația lor, le dădea mere, le punea bandaje, le aprindea țigările etc. Mereu încercam să le facem să râdă, iar ele ne spuneau câte o poveste tristă. În cele din urmă, s-au deschis în fața noastră ca aripile unor fluturi și au devenit foarte generoase. Le-am dăruit fiecăruia dintre ele câte o fotografie cu ele și le-am promis că nu le vom divulga identitatea decât după ce mor.
Poți să te întorci în timp și să ne spui cum era să le fotografiezi, una câte una?
Singurătatea femeilor era sfâșietoare, mureau pe capete și nu știai niciodată care dintre ele va prinde ziua de mâine. În fiecare săptămână le dispăreau alte prietene. Cred că s-au bucurat de atenția primită din partea noastră și le-a făcut plăcere să participe la proiect; imaginile rezultate erau singurul lucru stabil din existența lor. Majoritatea pierduseră tot ce aveau, nu le mai rămăsese de pierdut decât viața. Fiecare avea povestea ei pe care încerca s-o spună în tăcere prin fotografii. Era o prezentare pentru oamenii din clasele superioare care nu voiau să se uite la ele sau să le cunoască. Era prima oară când le puteau privi în ochi.
Câte dintre ele își injectau doar heroină și câte fumau crack?
Femeile care utilizau doar heroină erau mai puțin distruse. Atâta timp cât aveau bani, își foloseau obiceiul ca pe o alternativă de automedicație prin care făceau față handicapurilor lor emoționale. Fetele heroinomane erau de obicei singuratice și introvertite și își duceau existența în umbră, dar fetele cocainomane erau de necontrolat, instabile și nesănătoase. Crack-ul îi face pe utilizatori psihotici, iraționali, așa cum e și primarul din Toronto (care a fost prins recent fumând cocaină). Și apoi erau dependentele „încrucișate”, care utilizau și heroină și coca. Pe ele încercam mereu să le conving să se folosească de droguri fără să abuzeze de ele sau să încerce să renunțe brusc. Sau să treacă pe iarbă sau ciuperci.
Erai prieten cu ele sau erau niște necunoscute?
N-o cunoșteam pe niciuna când am început să le fotografiez, dar, practic, îmi erau vecine și le vedeam în fiecare zi. Dacă mă plimbam pe stradă cu o femeie amerindiană, își saluta vreo zece verișoare. Există un simț puternic al camaraderiei între amerindieni, toți au aceeași istorie și împărtășesc un anumit simț al umorului. Viața e atât de tragică pentru mulți dintre ei, încât fac haz de necaz și râd mereu printre lacrimi. Toate femeile erau în aceeași situație, iar bărbații erau mereu de neam prost: polițiști, bețivi, ucigași, dealeri. Toți le vânau. Așa că ele erau solidare, se împrieteniseră și împărțeau tot ce aveau. Dacă o femeie avea o cameră, dormea într-un pat cu cinci femei. Erau momente în care își smulgeau părul una alteia pentru o doză de cocaină și a doua zi le vedeai împărțind o țigară și purtându-și rănile cu mândrie.
Ai spus că femeile acestea aveau nevoie de dragoste necondiționată. Ce altceva crezi că le lipsea?
Majoritatea avuseseră un trecut sau o copilărie tristă; le lipsea un trecut fericit. Nu aveau respect de sine. Aveau nevoie de terapie serioasă, de lecții de organizare a vieții. Aveau nevoie de tratament și de mâncare sănătoasă, de un loc pe care să-l poată numi acasă, de educație și de un loc de muncă. Nu aveau aceleași avantaje ca localnicii, nu aveau relațiile necesare pentru a se stabili în circumstanțe decente. Nu erau nici foarte sociabile. Deci aveau nevoie de abilitatea de a se integra și de a participa activ în societate.
Ce povești ai auzit în timp ce le fotografiai? Am înțeles că există și un documentar.
Una dintre sutele de povești triste e cea a unei femei care tocmai sosise în oraș într-un autobuz Greyhound din British Columbia. Fata ei murise într-un accident de mașină pentru că soțul ei condusese beat pe un drum de munte. Își pierduse jobul de la brutăria locală și, prin urmare, și casa. Tot ce îi rămăsese din viața anterioară era caserola de prânz a fiicei ei. Întrebată ce s-a întâmplat cu soțul ei, a răspuns că fusese ucis. Am întrebat-o cum a murit și mi-a răspuns zâmbind: „În mod misterios”. Fiecare femeie dependentă avea o astfel de poveste tristă și umilitoare și toate erau dispuse să le împărtășească cu tine dacă le ofereai prietenia ta.
Când ai hotărât să te muți la Toronto? Ai vrea să documentezi și partea întunecată a orașului Toronto?
Am plecat din Toronto la Vancouver când eram adolescent pe la jumătatea anilor 1970. Acum mă simt puțin ciudat aici. Atât British Columbia cât și Anglia fac parte din viața mea. Nu sunt interesat să fotografiez partea întunecată din Toronto, pentru că pălește în comparație cu Vestul Sălbatic. Și lumea de acolo e foarte diferită de imaginile mele.
S-a schimbat situația de atunci? Utilizatorii din Vancouver primesc ajutor?
În 2003 s-a fondat Insite, un centru care oferă locuri și instrumente sigure pentru injectat, personal medical pentru tratamentul dependenței, apartamente de locuit. Salvează vieți. Dar pentru femeile cu dependență veche, lucrurile nu s-au schimbat. Viața lor e la fel de tragică cum a fost întotdeauna, iar guvernul a cheltuit peste un miliard de dolari în industria sărăciei din 2001 încoace. Oamenii fără casă s-au dublat ca număr din anii ’80-’90. E cea mai însuflețită zonă din oraș, cu clădiri istorice gentrificate de către oamenii cu stare, care schimbă pozitiv peisajul și atitudinile. Doar localnicii mai numesc zona Downtown Eastside, restul lumii îi spune Vancouver.
Mai ții legătura azi cu unele dintre heroine?
Da, primesc câte un mail din când în când. Le place să povestim și sunt mândre că au supraviețuit și că au scăpat de șirul de crime comise de Robert Pickton. Cum rata mortalității era foarte crescută în perioada aceea, n-am știut cine a supraviețuit și cine nu. Fetele lor au ținut legătura cu mine pentru că majoritatea femeilor au murit. Multe dintre ele aveau copii și 15 ani mai târziu, copiii ăștia au vrut să-și cunoască mamele. N-au apucat să le cunoască prea bine înainte ca acestea să moară, așa că voiau să stoarcă de la mine orice urmă de amintire.
Urmărește VICE pe Facebook:
Traducere: Oana Maria Zaharia
Citește și:
Irvine Welsh nu regretă că a ales viața
Nu, biscuiții Oreo nu creează o dependență atât de mare ca și cocaina
Doctorii din Columbia Britanică dau heroină cu reţetă

Trei femei, Evergreen Hotel, 333 Columbia St. Vancouver, 15 iulie 1997
Lincoln Clarkes

Chinatown, 425 Carrall St. Vancouver, 20 februarie 1999
Lincoln Clarkes

Capela funerală Armstrong, 304 Dunlevy Ave. Vancouver, 8 august 1998
Lincoln Clarkes

Carnegie, Main And Hastings St. Vancouver, 2 septembrie 2001
Lincoln Clarkes

Chinatown, 147 East Pender St. Vancouver, 22 februarie 1998
Lincoln Clarkes

Ho Wah, 123 East Hastings St. Vancouver,14 februarie 2000
Lincoln Clarkes

Hotel Washington, 177 East Hastings St. Vancouver, 4 octombrie 1998
Lincoln Clarkes

Ușa din spate a unui magazin, 26 East Hastings St. Vancouver, 19 aprilie, 1998
Lincoln Clarkes

Hotel Washington, 177 East Hastings St. Vancouver, 3 mai 1998
Lincoln Clarkes

Magazinul Army & Navy, 27 West Hastings St. Vancouver, 30 august 1998
Lincoln Clarkes

Benzinărie, 475 East Hastings St. Vancouver, 16 septembrie 2001
Lincoln Clarkes

Hotel Old Portland, 412 Carrall St. Vancouver, 17 mai 1998
Lincoln Clarkes

Hotel Old Portland, 412 Carrall St. Vancouver, 11 noiembrie 1998
Lincoln Clarkes

Parcare, 55 East Hastings St. Vancouver, 11 noiembrie 1998
Lincoln Clarkes
More
From VICE
-
Milena Magazin/Getty Images -
Marie LaFauci/Getty Images -
CRIS BOURONCLE/AFP via Getty Images -