Locul care a încercat în anii 1900 să strângă toată informația de pe Pământ

La o călătorie scurtă cu trenul de Bruxelles, în orașul universitar adormit Mons, din Belgia, este o clădire albă care găzduiește un testament relativ obscur despre setea de cunoaștere a umanității. Numit Mundaneum, clădirea este gazda unei încercări de la începutul anilor 1900 de a colecta și cataloga toată informația din lume, aproape cu un secol înainte ca site-urile precum Google și Wikipedia să ofere acces la asemenea arhive ușor de accesat de oriunde cu Wi-Fi.

Fondat de Paul Otlet și Henri La Fontaine, doi avocați belgieni cu idei futuriste mari, Mundaneum a început ca o continuare a eforturilor celor doi de a crea sistemul perfect de clasificare. Sistemul lor de indexare Universal Decomal Classification (UDC) – încă folosit în peste 150 de mii de biblioteci astăzi – s-a îmbunătățit și expandat peste Dewey Decimal System, clasificând metodic toate facțiunile cunoașterii umane în grupuri ușor de căutat. Cu ajutorul acestui sistem, duoul a lansat proiectul Repertoire Bibliographique Universel sau „Repertoriul Bibliografic Universal” (UBR) în 1895, care căuta să catalogheze tot ce a fost vreodată publicat într-un „oraș global de cunoaștere”.

Deși astăzi ar putea încăpea pe un stick de mărimea unui deget, atunci a fost nevoie de un spațiu fizic vast. Capitalizând de pe urma eforturilor de reconstrucție după Primul Război Mondial, Otlet și La Fontaine au convins statul belgian să le ofere o aripă în clădirea guvernului din Bruxelles și să-i finanțeze ca să-și facă încercarea de colectare și catalogare o instituție fixă.

Cu ajutorul unei rețele internaționale de colegi, academicieni și informaticieni, Otlet și la Fontaine au primit colete cu publicații în locul pe care l-au numit „Palais Mondial” sau „Palatul Mondial”. Deși limitările acelei ere i-au împiedicat să-și decentralizeze complet proiectul, acest efort apare în discuție când te referi la Mundaneum ca un prototip Wikipedia. Dar nu au primit doar cărți, cercetări și ziare. Mundaneum mai cataloga și bucăți de fotografii pe ambrotipie, filme, înregistrări audio, pornografie și multe altele. Cu fiecare lucrare care ajungea la ei, echipa Mundaneum scria un corespondent pe care-l băga în sertarele din pereții clădirii înainte de arhivarea originalului. De-a lungul timpului, catalogul a crescut până la peste 18 milioane de note de index.

Colecția asta nu era făcută să fie lăsată de izbeliște. Creatorii Mundaneum au fost de părere că ar trebui împărtășită cu omul de rând. Cu asta în minte, duoul a fondat un muzeu cu 150 de camere care arăta diverse obiecte cu semnificație istorică și ilustrații din arhivă și erau deschise publicului. Pentru o taxă mică, mințile curioase puteau consulta catalogul și să primească informația via telegramă, un fel de LexisNexis mai încet.

Până în 1930, deprinderile de catalogare ale lui Otlet și La Fontaine, acum numite colectiv The Mundaneum, s-au mutat într-o aripă din Haga unde a rămas în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, supraviețuind ocupației naziste din Bruxelles, deși unele obiecte au fost distruse când expoziția a fost înlocuită cu arta celui de-al Treilea Reich în timpul ocupației. După încă o mutare dintr-o clădire delapidată în 1970, unde unele dintre arhive au mucegăit și au fost afectate de apă, colecția Mundaneum a fost în sfârșit transferată în locația curentă dintr-un fost magazin din Mons unde este acum muzeul viziunii utopice a lui Otlet și La Fontaine.

Cele trei etaje ale clădirii, cu sertarele originale care conțineau 12 milioane din cele 18 milioane de note de index originale, este mai mult decât un mausoleu pentru un sistem de stocare media învechit. După cum explică directoarea muzeului, Delphine Jenart, arhivele subterane din Mundaneum sunt ușor digitalizate de voluntari și, cum nimeni nu știe exact ce conțin, colecția reprezintă o bombă cu ceas de semnificații istorice.

„Unele cărți indexate în UBR nu mai există sau nu știm și nu ne amintim de ele”, a spus Jenart. „Mai avem și un index de organizații internaționale care nu mai există și nimeni nu știe că au existat vreodată, deci va fi interesant să vedem ce apare.”

Deși arhivele Mundaneum au fost compilate de academicieni inteligenți, sunt până la urmă produsul erei lor, și nu toate comorile îngropate în clădire te fac să te simți bine. Jenart mi-a spus că proiectul original s-a bazat pe colectarea documentelor existente, iar câteva dintre ele ar putea fi considerate imorale, sexiste sau problematice pentru standardele de astăzi. Acestea fiind spuse, Jenart laudă „valorile puternice” ale creatorilor „anti-coloniști” ai Mundaneum, notând că „nu au găsit nimic rasist” sau anti-semit în procesul de digitalizare, singura excepție de la regulă fiind secțiunea de postere de propagandă din colecție.

„Aveau grija asta de a împărtăși cunoștințele, dar cu scopul de a ajuta omenirea să progreseze”, a explicat Jenart. „Nu colectau lucruri care nu serveau acestui scop.”

Otlet și La Fontaine nu au trăit îndeajuns de mult ca să vadă opera finală. Au murit în 1944, respectiv 1943 și probabil că nu ar fi fost prea entuziasmați de regresul distopic al erei informatice. Dar „motorul de căutare pe hârtie”, recunoscut pentru semnificația istorică de către UNESCO în 2013, a pavat drumul pentru accesul facil la cunoștere pe care acum îl luăm ca atare și este considerat din ce în ce mai mult ca un drept uman fundamental.

„Tiranilor și guvernelor anti-democratice nu le place ca oamenii să fie prea conștienți de lucruri, prea cultivați, prea educați”, a spus Jenart despre cum dezaprobarea partidului nazist față de Mundaneum se leagă de campaniile de dezinformare și ascundere a informațiilor care au loc acum în lume. „Informația reprezintă puterea. Cunoașterea este putere. Iar planul măreț al Mundaneum a fost să arate asta lumii. ”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.

https://www.facebook.com/viceromania/