Dacă nu are loc cumva un pact neprevăzut și ascuns între Netflix și alte site-uri asociate (Disney), Luke Cage va fi la fel de mort precum viza pentru negri inventată de Kanye. Știrea anulării serialului de pe Netflix a venit la doar o săptămână după ce a fost oprită difuzarea lui Iron Fist; unii dau vina pe diferențele creative, în timp ce alții discută despre mutarea lui pe platforma de streaming de la Disney. Oricum ar fi, nu sunt deloc mișcat de toate speculațiile astea.
Poate în 2016 aș fi încercat și eu să protejez acest serial; tărâmul făgăduinței al omului-negru-de-fier din mine pentru eroii de culoare. A fost precursorul lui Black Panther. Ar fi fost figura mea Marvel pentru drepturile omului, Vietnam și anti-conceptualizarea masculinității din anii 1970. Ca cititor tânăr absorbeam bulele de cuvinte obraznice, deși cumva toxice, ale unui erou de oțel care era un amestec de figuri de stil exploatatoare. Era un echilibru între pedepsirea inamicilor buni de nimic și dezbaterea unor probleme ce țineau de viața persoanelor de culoare și conflictul intra-comunitar, pe care le aborda într-un mod absolut onest.
Videos by VICE
Dar aici era vorba despre premiera din 2016 de pe Netflix a unui personaj cu același nume. În locul obrăznicăturii lui Samuel L. Jackson, am avut parte de rigiditatea unui Clark Kent prin intermediul lui Mike Colter. Era ca și cum Kent, la fel de frumos, silențios și puternic avea o înclinație pentru Method Man. Ăsta nu era tipul meu. Ăsta era o interpretare de tipul Kool-Aid la o dimensiune mult mai mică, îmbibată în sirop de porumb cu o amabilitate a unui copoi de mall. Și pe parcusul a două sezoane, am observat tipul de boală de care suferea Luke Cage; același format de serial și film gândit pentru persoane de culoare care-i tolerat în cultura de marketing.
A încercat să facă pe plac tuturor – și publicului de culoare și celui de altă culoare – fără să supere pe nimeni. Și faptul că a vrut să fie pe placul tuturor, l-a dezbrăcat de diferențele curajoase care-i determinau pe oamenii ca mine să-l placă.
Dacă te întrebi ce anume l-a făcut pe Luke Cage atât de unic pentru vremea lui era alura de anti-Superman. În timp ce bărbatul costumat în albastru și roșu portretiza conceptul greu de atins al visului american, Luke Cage era eroul de stradă, obosit de societate, cinic, făcut imperfect printr-un vis întâziat. Superman era tipul ăla pe care-l așteptai până la căsătorie, iar Cage era hipersexualizatul. Asta datează de pe vremea primului număr original Hero for Hire din 1972, realizat de Archie Goodwin și George Tuska, printre alții, unde Luke Cage s-a agățat de popularitatea poveștilor numai cu persoane de culoare. Era un personaj născut din circumstanțele prejudiciilor, persecuției și complexului industrial al închisorii. Alura lui afro era nepângărită, lanțul său era cureaua de la pantaloni și vorbea în cel mai crud limbaj pe care l-ai citit vreodată la un personaj Marvel.
Problema și avantajul evoluției lui Luke Cage de-a lungul timpului au fost că orice ai fi primit de la el avea să ofenseze pe cineva ca erou Harlem. Ăsta era costul unei idei de masculinitate de culoare fără scuze pentru acea eră. În anii 70 era o combinație de Jim Brown și Shaft în benzile desenate. În anii 90 s-a încarnat într-un arhetip dintre Wesley Snipes și Bo Jackson. La începutul anilor 2000 a îmbrățișat solidaritatea culturii hip-hop în creștere la vremea aceea; cu accesorii ca eșarfele purtate pe cap și cu inele de alamă ca arme – cu mici finețuri, dar întotdeauna fidel eroismului la nivel de vagabond de pe stradă.
Una dintre cele mai ciudate emoții pe care le-am simțit când m-am uitat la Luke Cage al lui Cheo Hodari Coker, a fost să mă obișnuiesc cu ideea că Luke a fost făcut să fie mai nobil; ca și cum ar fi trebuit să fie la fel de prezent și relevant ca „mesaj” pentru verii săi apropiați. Cu Daredevil în 2015 a avut loc o joacă pe aria gri a justiției. Cu Jessica Jones a fost vorba depre problema masculinității toxice, hărțuirii sexuale și a sindromului de stres post-traumatic – ambele fidele originilor din benzile desenate. Dar Luke Cage a vrut să prindă din urmă o conștientizare mai liberală. Sigur, era în continuare un fost pușcăriaș și negru ca tuciu, dar a devenit mai mult despre a fi eroic de negru în 2016; un personaj care nu putea să alieneze publicul non-negru, după cum avea să spună Colter în Good Morning America, „Nu mă gândesc niciodată la Luke Cage ca la un erou negru. Mă gândesc la el ca la un supererou.”
Îndeajuns de interesantă este acea atitudine care l-a transformat pe Luke Cage, personajul, în cea mai urâtă parte a propriului serial. Era eroul reticent, trist și cu principii, care se simțea dezamăgitor de înlemnit. Era manechinul Old Navy care experimenta sentimentele prin intermediul unui scenariu. În primul sezon, era altruist până la punctul în care devea demodat. Personajele Daredevil și Jessica Jones păreau mult mai oneste datorită conflictelor interioare care erau reale și erau sever afectați. Sigur, se juca puțin și pe terenul mai uman prin problemele și furia pe care le avea Luke cu tatăl său; dar tot era sortit să fie prezentat ca fiind fără cusur pentru publicul și alb și negru; antidotul complet la argumentele negative împotriva comunităților de negri ca întreg.
În momente de genul ăsta, cei ca Luke Cage devin banali; era atât de agresiv în seriozitatea lui încât nu-l puteam suporta. Referințele vizuale despre brutalitatea poliției în Luke Cage au fost înlocuite de adevărate discursuri despre ura la adresa negrilor într-un mod corect politic. Referințele despre muzica celor de la Wu-Tang Clan și literatura lui Ralph Ellison se simțeau ca niște liste cu lucrurile despre care ar trebui să se vorbească într-un serial de televiziune, în locul unui sentiment de autenticitate – acest prost a avut tupeul să gesticuleze ca un negru.
Am văzut deja cum arată asumarea pe ecran a unei persoane de culoare care nu se scuză. Zăpăceala plină de flirt a Issei Rae din Insecure; imperfecțiunea suprarealistă și incisivă a lui Donald Glover în Atlanta și adaptarea lui Ryan Coogler a Black Panther care ar omorî fără ezitare ca să salveze o viață. Luke Cage nu avea niciodată nevoie să fie refăcut ca un avatar pozitiv, de parcă folosirea cuvântului „negrotei” ar fi măsurat respectul de sine, deși l-au folosit un sezon mai târziu. Ar fi trebuit să fie același unchi dezordonat, zgomotos, care nu te-ar fi luat la rost că-ți porți blugii prea jos pe talie. Persoanele de culoare de astăzi ar trebui să aibă permisiunea să nu se mai scuze pentru imperfecțiunile și unicitatea lor și să-și permită să fie inconștienți dacă este nevoie de asta. Ăsta este beneficiul de a fi separat de monolitul treaz care ar favoriza forța în defavorul onestității.
Eu personal aș bea un păhărel în cinstea răposatului Luke Cage pentru bunele sale intenții. Dar în cazul meu, la fel ca și cu gesturile negrilor, nu-i voi duce dorul.
Articolul a apărut inițial pe VICE CA.
