Am vorbit cu un fost dealer de droguri din România despre cum ai ajuns să iei marfă de pe net

Povestea de dragoste dintre români și droguri a început după Revoluție, în urmă cu trei decenii, dar în ultimii zece ani pare ca a ajuns la apogeu. Lucius a fost martor la cum gentrificarea, Dark web-ul și noile culturi ale substanțelor interzise au schimbat comerțul și traficul ilicit de droguri pentru totdeauna. 

Dacă mi-ar fi spus cineva acum o lună că o să mă întâlnesc cu un dealer de droguri pentru un alt scop decât cel subînțeles, cel mai probabil aș fi râs. Stau la masa cea mai îndepărtată a unei bodegi de la marginea capitalei, în timp ce inima îmi bubuie mai tare decât a unei puștoaice de liceu care merge la prima întâlnire. La zece minute după ora stabilită, îl văd pe Lucius* cum se îndreaptă spre mine, un tip înalt, cu un aer intimidant de mascul alfa, ai cărui ochi sticloși îi complementează cearcănele întunecoase.

„Un whisky, fără gheață”, îi cere sec chelnerului, după ce se face comod pe scaun. Lucius tocmai ce a împlinit 29 de ani, iar debutul lui în lumea dealerilor a avut loc la puțină vreme după majorat, prin 2010. Pe vremea aceea, în România epoca de aur a heroinei apunea pentru a face loc valului de droguri artizanale, hip-hop-ul românesc încă răsuna din blocurile mahalalelor, iar băieții de cartier te puteau considera un nimeni dacă nu aveai o pasiune arzătoare măcar pentru un drog.  

Cu toate că Lucius vorbește despre începuturile lui ca dealer de parcă a fost o oportunitate antreprenorială palpitantă, mărturisește că s-a apucat dintr-o „prostie copilărească”: „Eu și prietenii mei pierdusem gustul la legale, lumea din jurul nostru fuma multă iarbă și priza cocaină, așa că am zis să încercăm și noi. Știam un dealer la mine în cartier, așa că eu cumpăram pentru tot anturajul. Până într-o zi în care tipul m-a convins să mă apuc și eu.”

Contrar opiniei populare, Lucius nu e genul de dealer care să provină dintr-un cartier rău famat în care șomajul și lipsa speranței de mai bine dau naștere unor generații compromise. Când a început să preia din obiceiurile dealerului său, tocmai ce luase Bacalaureatul, dar nu îl încânta gândul că trebuie să aplice pentru facultate – în schimb, îl tentau „combinațiile” și gândul că se poate îmbogăți fără să facă aproape nimic. „Mă poate condamna cineva?”, mă întreabă retoric Lucius. „Pastilele de ecstasy, cocaina și iarba erau mai populare în rândul tinerilor decât shot-urile de tequila și țigările fumate pe ascuns în scările de bloc.” 

Ca orice novice, Lucius a trecut timid granița spre tărâmul haotic al traficului de droguri prin a vinde doar canabis. Își făcuse obiceiul să-și viziteze dealerul din cartier de două ori pe săptămână pentru a cumpăra zeci de grame de iarbă. „Riscam destul de mult, având în vedere că locuiam cu părinții. Nu prea intrau la mine în cameră, dar, să fiu sigur, puneam marfa într-o pungă vidată pe care o puneam într-o cutie, după care într-o altă cutie și tot așa”. Însă și captura era pe măsura riscului. Cumpăratul de droguri en gros are beneficiile sale. Tânărul vindea gramul de iarbă la preț dublu față de cel de cumpărare, ceea ce îi permitea să reinvestească în alte pungi pline cu canabis și îi lăsa bani frumușei de buzunar. 

„Am început să vând mai întâi doar prietenilor, dar, după câteva luni după ce m-am apucat, nu exista zi în care sa nu primesc mesaj de la un necunoscut care mă ruga să-l ajut”, mărturisește Lucius. Vorba se ducea repede, dar pe el nu-l deranja asta, pentru că o clientelă diversificată însemna și mai mulți bani. Persoană precaută de fel, luase exemplul dealerilor mai mari și vorbea numai codat la telefon – conversațiile importante (și tranzacțiile) se făceau doar față-n față. „Ieși la o bere?”, „Hai să-mi dai și mie tricoul” sau „Mergem la o tură?” sunt doar câteva exemple pentru „Ajută-mă și pe mine cu niște droguri”. 

Majoritatea afacerilor se făceau în dormitorul lui Lucius. Mergea pe încredere. „Ai mei se întrebau de unde am atâția prieteni noi”, râde Lucius cu poftă. „Probabil și ei se prinseseră.” 

În vara lui 2011, dealerul de canabis a produs deja destui bani încât să se mute singur, într-o garsonieră. S-a angajat la un call center, să nu își pună lumea întrebări în legătură cu venitul său, dar setea de mai mult începea să îl cuprindă. „Cocaina și boabele se vindeau ca pâinea caldă, așa că am decis că era vremea să trec la nivelul următor”, spune aproape șoptit Lucius. Îmbătat de ideea naivă că o să devină un rege al narcoticelor și al teancurilor de bani, acesta a omis în mod deliberat că vânzarea drogurilor „de clasă A” e o sabie cu două tăișuri. „Erau mai mulți bani de câștigat, dar și pericolul era mai mare. Dacă te prindeau gaborii cu iarbă, cel mai probabil ți-o aruncau – dar cu drogurile tari era cu totul altă poveste”, clarifică Lucius pe un ton indiferent.

Câteva luni de zile și zeci de grame de prafuri mai târziu, tânărul „antreprenor” devenise un membru de încredere în cercul social al dealerului său din cartier, ceea ce i-a permis să afle mai mult despre nucleul infiltrării drogurilor în România. Pachetele ce pătrundeau neobservate prin portul Constanța, șoferii de tir care transportau clandestin substanțe interzise și „săgețile” care uneori strecurau prafuri în anvelopele și bujiile mașinii  – toți contribuiau la înflorirea ecosistemului pieții ilegale a drogurilor. 

„Genul ăsta de infiltrare a fost și o să rămână mereu miezul pieței de droguri în România”, spune Lucius fără ezitare. „Când ridica marfa de la vamă, tipul meu mergea cu un tovarăș, să fie două mașini. Drogurile erau în mașina lui. Dacă era poliție în spate, tovarășul lui mergea mai repede sau depășea pe linie continuă, să le distragă atenția gaborilor.” 

În 2012, businessul lui Lucius devenise mai mult plăcere decât business. Dealerii nu sunt contabili, așa că nu stabilea niciodată ce profit avea, dar era mult mai mult decât „ți-ai imagina tu sau oricine altcineva că făceam”. Cu toate că încă lucra la call center, telefonul îi suna iritant de des, indiferent de oră sau zi. „Mulți dintre clienții mei deveniseră dependenți – nu era o mirare dacă cineva îmi bătea la ușă la cinci dimineața, implorându-mă să îi dau ceva.” 

Astfel, Lucius a dobândit un oarecare grad de notorietate. De la tranzacțiile pentru cunoscuții din cartier ajunsese la cele în mașini de lux, cu indivizi care dădeau multe zerouri pe droguri, astfel încât să facă pe oricine să ridice din sprâncene. „Făceam bani fără să fac nimic și fără să-mi zică cineva ce să fac – ăsta era stilul de viață pe care îl voiam”, îmi spune în timp ce își freacă tâmplele frenetic. Dar totul vine cu un preț. 

Se spune că toată lumea are dreptul la 15 minute de faimă. Lucius s-a bucurat de ele aproape un an, până când un amic prezent în combinațiile sale „i-a făcut 16” – cu alte cuvinte, l-a dat în gât, să i se înjumătățească lui sentința. Mâinile dealerului încep să tremure în timp ce povestește sacadat despre momentul în care mascații i-au găsit prea multe grame de substanțe interzise. Îl descrie ca genul de moment sfâșietor în care viața îți trece prin fața ochilor, iar cei doi ani petrecuți după gratii i s-au părut „un scenariu de film mediocru, în care aceeași zi se repetă la nesfârșit”. Refuză vehement să discute mai mult despre acest episod al vieții sale.

Când a ieșit din pușcărie, Lucius avea 23 de ani, un dosar penal și un fetiș aparent nemuritor pentru lumea narcoticelor. Perceput de ceilalți ca un fel de otravă a societății din cauza cazierului său pătat, s-a văzut nevoit să se întoarcă la vechile obiceiuri. „Am stat un an pe bară după ce am ieșit, dar nu m-am lăsat. Învățasem din greșeli și puteam să fac mai bine”, își argumentează el comeback-ul. Era 2016, Lucius o luase de la zero, serialul Narcos crease o nevroză culturală pentru crime în rândul telespectatorilor, iar big bang-ul internetului pusese monopol pe viața cotidiană. 

Cu toate că Dark web-ul luase amploare peste ocean cu ani în urmă, abia în 2016 se înrădăcinase în cultura undergroundului mioritic. Lucius a făcut cunoștință cu acest spațiu virtual printr-un veteran al internetului, care i-a fost coleg de generală. Cunoscut și ca piața ilegală unde care drogurile sunt la ele acasă, Dark web e departe de a fi un Vest Sălbatic al narcoticelor. Guvernată de anonimitate, criptomonede și puterea diversificării, această periferie a internetului seamănă cu Amazon – pe lângă vasta selecție de produse există și recenzii, ceea ce, spre deosebire de dealerul tău local, te ține cât de cât departe de țepe. 

„Oamenii încă cumpărau droguri de pe străzi dubioase, dar Dark web devenea ușor o alternativă”, spune Lucius. „Dacă cumperi totul de pe internet, de ce n-ai face la fel cu drogurile?”. Nu e de mirare, mai ales că prețurile afișate pe „partea întunecată” a internetului generează instant gândul: „De ce am dat atâția bani pe droguri înainte?”. Lucius comanda prafuri și pastile de ecstasy la un preț ridicol. Spre exemplu, boabele se comercializează pe Dark web cu un euro, iar în stradă se vând cu 60 de lei. Unde mai pui la socoteală că, anul trecut, numărul de consumatori care au folosit darknetul pentru achiziționarea drogurilor s-a triplat, în comparație cu 2020, conform Global Drug Survey. 

„Nu mi s-a întâmplat să nu-mi ajungă pachetul. Nu comandam niciodată din Olanda, să nu bată la ochi, iar marfa era ascunsă destul de bine.” Prin destul de bine, Lucius se referă la faptul că pachetele erau ca un ou de ciocolată cu surprize – niciodată nu știai de unde or să sară drogurile. Rame de poze cu plicuri de cocaină, pachete de cafea cu pastile și timbre LSD în felicitări sunt doar câteva exemple ce te fac să-i consideri pe dealeri niște indivizi inventivi. 

Dar această dimensiune îndrăzneață a traficului de droguri e departe de a fi o lume utopică a substanțelor interzise. În esență, să accesezi Dark web-ul poate e ca și cum ai merge pe cea mai întunecoasă alee a unui cartier. Presărat cu pante alunecoase, capcane și hackeri la tot pasul, Dark web-ul e una dintre piețele de desfacere unde, până să apucă să faci check out, îți sunt furate identitatea, adresa, parolele sau cardurile de credit. Uneori, chiar toate la un loc. „VPN-ul e sfânt, pentru că îți oferă un strat de protecție. Să ne ferim de hackeri, nu foloseam niciodată un laptop pe care aveam salvate date”, mărturisește Lucius. 

Valul de tehnologii care a înflorit cultura drogurilor nu s-a oprit însă la Dark web. Popularitatea mesageriile criptate ca Telegram, Signal și Wikr Me în România i-a ajutat atât pe dealeri, cât și pe consumatori, să nu treacă frontiera legală în discuțiile lor despre unde, cât și cum. Zilele în care „Ieși la o bere?” era un laitmotiv al culturii underground deveneau ușor istorie sepia. „Învățasem din greșelile din trecut. Nimeni nu avea intrare la mine și aveam doar câteva săgeți, dar uneori foloseam mesageriile criptate”, afirmă Lucius. „Știai ce și cât voia omul înainte să te vezi cu el, nu mai mergeai fără nimic pe tine la întâlnire.” 

În 2014, Agenția Națională Antidrog făcea publice câteva statistici din care aflam că adolescenții români încep să fumeze, să bea alcool sau să se drogheze de la 13 ani, iar unii dintre ei chiar de la vârsta de 11 ani. Trei sferturi dintre ei, la vârsta de 17 ani, deja practicaseră cel puțin două din cele trei vicii. Deși sună dramatic, anul trecut statisticile agenției arătau că România se situează sub media europeană la consumul de droguri în rândul adolescenților. Lucius, însă, vede altfel lucrurile: „Drogurile nu mai sunt ce au fost, acum toată lumea consumă și toată lumea vinde”, îmi spune pe un ton plictisit. „Petrecerile și străzile sunt pline de puștani care prizează și încearcă să fie dealeri doar pentru că li se pare cool.”

Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care Lucius, dar și paranoia tot prezentă și apăsătoare, care nu-i permitea să ducă viața normală după care începuse să tânjească, a ales să renunțe la stilul ăsta de viață. „Ori mă lăsam, ori ajungeam închis – mai fusesem odată la pușcărie, așa ca a fost o decizie ușoară”, îmi spune și zâmbește cu jumătate de gură. 

Acum, pensionat din lumea narcoticelor și cu un job normal, Lucius privește ultimul deceniu ca fiind cel care a deschis porțile atât inovațiilor online, cât și noilor categorii de consumatori și comercianți. Cum ar recapitula schimbările într-o singură propoziție? „Nu mai trebuie să ajungi la droguri, drogurile ajung la tine”, spune Lucius în timp ce își stinge țigara dezinteresat și dă să se ridice de la masă. 

*Numele folosit în articol e un pseudonim.

Ioana Oblu a absolvit programul de master „Magazine Journalism” la City, University of London. A mai scris pentru Elle sau Evenimentul zilei.