Știri

3 povești din spitalele românești care arată haosul medical din pandemie

„Am vomitat de durere.”
Ioana Moldoveanu
Bucharest, RO
Iulia Roșu
Bucharest, RO
6.11.20
situatia din spitalele romanesti, nastere la stat in pandemie
Fotografie de Virgil Simonescu / Inquam Photos

E deja tradiție: spitalele de stat românești sunt o loterie. În funcție de cine cunoști și câte teancuri de 10 sau 50 de lei ai la tine, poți rezolva problema pe care o ai în câteva ore, dacă nu, rămâi într-un colț și aștepți. În vremea pandemiei, însă, toate aceste aspecte s-au acutizat, iar cele trei povești pe care le-am adunat, de la o infecție cu noul coronavirus, la curajul de a naște natural sau riscul de a soluționa o urgență renală, îți arată, încă o dată, că în sistemul nostru medical deficitar fiecare medic și angajat face ce poate sau, dimpotrivă, nu prea face.

Doctorii nu mai au locuri în saloane și cazează pacienți în „debara”

Oricât de chibzuit am fost de când a început pandemia, în octombrie m-am infectat. În plus, mă știu sănătos, analizele mi-au ieșit mereu bune, n-am boli cronice, nu-s supraponderal și așa mai departe. Chiar și analizele făcute ulterior în spital n-au ridicat semne de întrebare. Sau, cel puțin, nu mi le-au menționat medicii. În fine, mai întâi m-a luat o tuse, zilele următoare a început să mă usture nasul când respiram și să mă doară ochii. Apoi, mi-am pierdut gustul și mirosul. Vreo două zile am avut febră moderată, adică până în 39,4, și am luat paracetamol, dar am crezut că sunt doar răcit. 

Pînă la urmă, m-am dus la Matei Balș să-mi fac testul. Afară, la intrare în camera de gardă, era o masă pe care stăteau un aparat de oxigen, unul de luat pulsul și unul pentru măsurat tensiunea. În jurul ei să fi fost vreo 15 persoane, unii dintre ei în familie, care se înghesuiau să completeze fișe de intrare. 

Publicitate

N-am apucat să fac testul, că m-a luat amețeala și am început să văd în ceață. M-am așezat pe o treaptă, mi-am dat seama că-i serios și am apelat la un medic care completa o fișă și care mi-a spus: „Nu vezi că vorbesc cu altcineva?”. Așa că m-am așezat pe singurul scaun de acolo, unde mi-am pierdut cunoștința. M-au dus pe cărucior, cu oxigen la gură, într-o cameră unde am stat întins ceva vreme până m-au testat. După care m-au întrebat dacă pot conduce până acasă și mi-au zis să iau paracetamol pentru febră. 

În noaptea aia am transpirat mult. După două zile am primit rezultatul prin sms: pozitiv. Am sunat la salvare pe la ora unu și la ora opt seara a venit să mă ia un microbuz SMURD, în care erau mai mulți oameni cu Covid-19, printre care și o doamnă în vârstă cu dureri îngrozitoare. 

Ea a coborât prima, restul au rămas în microbuz. Eu m-am dus peste ei în spital. Am stat jumătate de oră la coadă pentru o radiografie la plămâni, alături de mulți alții și însoțitorii lor. Am cerut oxigen, dar n-aveau. Când mi-a venit rândul, nu eram pe lista de radiografie, am țipat la ei, ei au țipat la mine, s-a rezolvat. Apoi am amețit din nou. 

La camera de gardă nu m-au lăsat să plec acasă, pentru că aveam saturația de oxigen foarte mică, dar nici locuri în spital n-aveau. Ar fi vrut să mă trimită la Galați sau la Caracal, la unu noaptea. Doamna din microbuz era și ea pe acolo, nu o băgase nimeni în seamă de șapte ore, tremura și cerea ajutor: „Am crezut că vin la spital să fiu ajutată, că altfel stăteam acasă.” 

Publicitate

M-au instalat într-un cabinet până urma să se elibereze un salon. Erau singurele camere cu instalație de oxigen în perete, restul aveau numai butelii care se consumau în câteva ore. În noaptea aia și a doua zi am stat pe o targă, alături de alt domn, și el infectat, pe targa lui. Acolo am început tratamentul cu anticoagulante, injecții în burtă și în fund, pastile pentru stomac și altele care nici nu știu pentru ce erau. 

Când m-au mutat în salon, am continuat să stau câteva nopți pe oxigen. Am avut și momente în care deliram, îi scriam mesaje mamei că mă duc la bunica, care nu mai e în viață. Am realizat că nu contează vârsta sau situația financiară. Mori, pur și simplu. Eram coleg de salon cu un domn de peste 80 de ani, care era intubat. Avea zeci de perfuzii, era schimbat și întors de pe o parte pe alta frecvent, i se lua sânge constant, era bombardat de vânătăi. A murit în ziua în care eu m-am externat.

Când n-am mai avut simptome, mi-au zis că mă pot duce acasă cu salvarea și să rămân în izolare la domiciliu. M-au scos din salon, mi-au dat să mănânc la prânz, mi-au prescris tratament pentru următoarele cinci zile și m-au lăsat să aștept mașina 15 ore, într-un cabinet dezafectat devenit debara. Stăteam pe un pat strâns, cu picioarele pe unde reușeam, înconjurat de dosare. 

M-am certat cu ei: vreau acasă, vă rog frumos, îmi iau o salvare privată, numai să plec, n-am apă, n-am mâncare. M-au amenințat cu poliția și dosar penal, așa că m-am întins cum am putut pe patul ăla, m-am acoperit cu un sac care era pe acolo, că se facuse răcoare, și am adormit. M-a trezit un șofer de ambulanță, care m-a dus acasă. Într-o săptămână am slăbit 12 kilograme și am rămas cu o pneumonie. Virusul te poate doborî, oricât de puternic ai fi. Nu te juca, poartă mască. Dacă ajungi la spital, ești mâncat. (*Victor, 33 de ani)

Nașterea naturală la stat poate fi tortură

Cum cea mai ieftină ofertă pentru o naștere naturală la privat a fost de 14 mii de lei pentru trei zile de spitalizare, am născut în august la spitalul Cantacuzino din București, pe care mi l-a recomandat doamna doctor de la Regina Maria cu care am urmărit sarcina. În același timp, ea e angajată și la camera de gardă de-acolo, doar că n-a picat pe tură când am născut eu. M-au internat cu o zi mai devreme, deoarece aparatul NST, care face testul fetal non-stress, arăta că am contracții. Acesta e un test de monitorizare a bătăilor cordului fetal și presupune monitorizarea mișcărilor fetale, frecvenței cardiace fetale și modificarea ritmului cardiac în timpul mișcărilor fetale.

Era cumva de înțeles, am așteptat nouă ore să fac testul, nemâncată și nebăută, în curtea spitalului care are un singur astfel de aparat. Coada era interminabilă. În tot timpul ăsta, m-am gândit cât de norocoasă am fost să pot urmări progresul sarcinii la privat și că nu sunt una dintre mamele care stau la astfel de cozi, în pandemie, doar pentru un consult periodic. 

Publicitate

În salon nu eram singură și mi-a fost teamă, căci nu știam istoricul și contactele colegei de cameră. Măști purtam obligatoriu doar în spațiile comune și la Neonatologie, dar nu le primeam din spital, ci trebuia să le aducem de-acasă. Personalul le purta peste tot, însă mai mult doar pe gură. Îmi luau temperatura de două ori pe zi. 

A fost greu înainte de naștere, aveam dureri groaznice. Nu aveam voie să primesc niciun vizitator, depindeam de asistente și de infirmieri. Pentru orice pachețel primit la poartă trebuia să plătesc pe cineva din spital să mi-l aducă, pentru orice cumpărătură de la magazinul de la intrare trebuia să dau bani extra. Eu măcar am familie în București, însă erau acolo persoane din afara orașului. 

Fiind prima sarcină, a fost traumatizant faptul că personalul medical n-a fost înțelegător. Sala de travaliu era asistată de o asistentă foarte scârbită de tot ce era în jurul ei. Încă de când am ajuns nu m-a întrebat nimic și nu m-a consultat nimeni.

După câteva minute bune după ce au început durerile, am dorit să stau în fund la marginea patului sau în picioare, însă asistenta nu mi-a dat voie și a insistat să stau întinsă, probabil să nu fac mizerie pe jos, având în vedere lichidul care curge pe toată perioada travaliului. Întinsă, durerile erau extraordinar de puternice. Asistenta m-a conectat în cele din urmă la aparatul NST pentru a monitoriza contracțiile, iar eu de durere respiram greu, îmi venea să plâng și scoteam tot felul de sunete. „De ce faci așa, ca o locomotivă? Lasă că așa se aduce un copil pe lume! Toate am trecut prin asta", mi-a zis asistenta. 

Publicitate

Au trecut mai multe ore în care am fost ignorată complet, până când am rugat-o insistent să facă ceva, deoarece îmi venea să vomit de durere, deși stătea la birou în aceeași cameră. S-a uitat la rezultatul NST și mi-a zis că nici măcar nu sunt contracții atât de mari și să nu mă mai plâng. M-a pus totuși să mă întorc pe spate și să desfac picioarele, pentru a verifica dilatația. Am rugat-o să aștepte un minut, pentru că eram în plină contracție și aveam o durere groaznică, dar n-a vrut și efectiv m-a bruscat și a introdus degetul pentru a ferifica dilatația. Nu pot să exprim în scris durerea pe care am simțit-o. 

După alte câteva ore nu era nicio schimbare în ceea ce privește dilatația mea și am început să vomit de durere, lucru care a făcut-o să se ridice de pe scaun și să mă verifice încă o dată. Mi-a făcut o perfuzie cu No-Spa, care n-a avut niciun efect. Cu ochii în lacrimi și epuizată, am rugat-o să cheme un medic de gardă, pentru că doream să fac cezariană, dacă suferisem atât și dilatația era zero încă de când a început travaliul. M-a ignorat din nou.

I-am scris doctoriței mele de la Regina Maria să roage un coleg să vină să mă vadă, deoarece nu mai aveam forța să rezist, iar asistenta mă ignoră complet. Mi-a răspuns sec: „O să fiți văzută de colegi.”

Norocul meu a fost că doctorul cu care a născut o cunoștință era de gardă, așa că l-a contactat și rugat să vină să mă vadă. Așa am ajuns să fac cezariană după vreo șapte ore de travaliu inutil, pentru că n-am avut un doctor care să se îngrijească de starea mea. Doctorul cu care am născut, într-un final, a fost profesionist, nașterea a fost destul de ușoară, având în vedere situația și stresul la care am fost supusă. A venit să mă vadă zilnic, să se asigure că sunt ok, iar în zilele în care a fost liber a rugat colegii să mă verifice. Patru nopți am petrecut în acel spital, iar într-o vineri am fost externată.

Ceea ce vreau să recomand viitoarelor mămici e să aibă grijă la alegerea doctorului, deoarece fără un doctor căruia să-i pese, experiența poate fi una dezastruoasă. Fără un doctor de încredere, nu te bagă nimeni în seamă în spital. La fiecare mișcare pe care o făceam eram întrebată de către asistente cine îmi e doctor. Când le spuneam, eram efectiv ignorată. (*Carmen, 29 de ani)

Te duci cu probleme la rinichi, poți pleca cu Covid-19

Am ajuns la Spitalul Universitar fiindcă aveam dureri îngrozitoare în abdomen și nu mai puteam să urinez normal. În mod normal, nu m-aș fi dus la spital pe timp de pandemie, dar fiindcă mă știam cu niște probleme recente cu rinichii m-am temut de un eventual blocaj renal și am zis că merită să mă risc. Am ajuns la spital cu mașina familiei, chircită de durere. La camera de gardă, familia a fost rugată să stea afară, spitalul fiind în carantină. La intrare mi s-a cerut buletinul și doamna care făcea fișele pentru urgențe mi-a pus diverse întrebări despre ce simptome mă supărau în acel moment, cât și unele specifice pentru trierea pacienților potențial infectați cu noul coronavirus: dacă tușesc, dacă am febră, dacă mi-am pierdut mirosul sau gustul, dacă am fost plecată din țară sau dacă am luat contact cu cineva cu Covid-19.

După completarea chestionarului, am fost pusă să semnez că voi fi de acord să fiu testată pentru covid și izolată până la venirea rezultatului dacă voi necesita internare. Am fost inclusă la urgențe majore și a trebuit să aștept un brancardier să mă ducă cu căruciorul în sala cu alte urgențe. A durat câteva minute, fiindcă toți erau plecați să ducă alți pacienți. Era un haos și o agitație pe care nu le-am mai văzut până acum într-un spital de urgență, fiindcă primeau și pacienți Covid și tot personalul era într-o alergătură continuă.

Publicitate

Mi s-a luat sânge pentru analize, mi s-au făcut o electrocardiogramă și o perfuzie cu agocalmin, în timp ce o asistentă, căreia îi tot aluneca masca de pe față, mă întreba diverse despre starea mea de sănătate și boli trecute. Am fost dezamăgită să văd că nu tot personalul purta mască corespunzător, deși alții erau bine echipați, cu câte două măști și viziere. În plus, în camera unde eram eu și restul pacienților cu urgențe majore, o asistentă lua prânzul fără nicio jenă.

După ce mi s-a terminat perfuzia, am fost la ecografie abdominală, unde mi s-a spus că rinichii mei erau bine, doar că aveam un chist de câțiva centimetri lângă uter care apăsa pe vezică, de acolo și urinarea mea deficitară. Apoi am fost trimisă la cabinetul de ginecologie pentru examinare. Am așteptat aproximativ o oră până să fiu poftită în cabinet de doctorița care mi s-a adresat deranjată că atunci când a dechis ușa eu stăteam pe telefon: „Să înțeleg că nu îți e prea rău de stai pe telefon, nu?”. N-am înțeles ce legătură avea faptul că mi-am petrecut 60 de minute pe hol pe telefon și nu tavălindu-mă pe jos de durere.

În timpul discuției i-am menționat despre acel chist despre care aflasem la ecografie, dar ea îmi tot spunea că medicul de la ecografie n-a trecut acel lucru pe raport, deci că n-aș niciun chist. Într-un final, m-a consultat și mi-a refăcut chiar ea ecografia, unde a văzut acel chist, dar nu avea aparatura necesară și pentru un consult transvaginal, așa că nu s-a putut pronunța prea bine. A fost chemată de urgentă la o pacientă care născuse și am fost rugată să aștept din nou pe hol până se întoarce, să poată continua consultul.

Am așteptat patru ore pe acel scaun, pe holul pe unde din când în când treceau brancardieri în costum cu pacienți Covid, echipați și ei în acele combinezoane albe, cu măști și viziere. Când ajungeau în capul holului îmi spuneau să mă dau la o parte într-un colț, să nu mă contaminez. Nu m-am simțit deloc în siguranță, mă așteptam ca trierea și deplasarea pacienților cu Covid să fie făcută într-o zonă special amenajată, nu în apropiere de alți pacienți veniți cu alte probleme la spital. Am petrecut o zi întreagă acolo și m-am ales cu multiple recomandări despre ce consultații trebuie să fac în ambulatoriu și cu o imagine foarte clară a unui spital de urgențe depășit de situație, cu medici epuizați și un haos al pacienților amestecați. Nu regret experiența, consider că în anumite momente chiar trebuie să te riști să elimini o eventuală complicație a unor afecțiuni, dar sper din suflet să nu mă fi ales și cu Covid, deși am purtat constant două măști: una N95 și una chirurgicală. (*Eva, 33 ani)

*Numele au fost schimbate pentru a proteja identitatea pacienților

Editor: Mihai Tița