opinie

Sunt japonez și am învățat să înjur în limba română după ce am citit articole din VICE România

„Româna ta e afurisit de falsă. Du-te naibii!”
Tettyo Saito scriitor, limba romana si japoneza
Scriitorul japonez Tettyo Saito. Fotografie din arhiva personală

Acum cinci ani, sufletul meu era într-un abis nelimitat. Nicio muncă, niciun ban, niciun prieten. Nimic, nimic. Ceea ce rămânea în mine era depresie și tulburare de spectru autist. În timp ce trăiam o viață întunecată ca un hikikomori, mama și tatăl meu mă detestau ca și cum aș fi un gândac care își depunea ouăle în casă. Dar nu puteam să merg niciunde, așadar eram în camera mea irosind un timp ca eternitatea amețelii.

Publicitate

Doar filmele îmi vindecau sufletul. Doar când vedeam filme puteam să uit tristețea explozivă, anxietatea distructivă și furia liniștită pentru lumea în sine. Și de fiecare dată am scris o recenzie despre filmul văzut, pretinzând că sunt critic de film, și încercam să-mi păstrez astfel demnitatea ieftină.

Și m-am întalnit cu un film românesc numit Polițist, adjectiv, de Corneliu Porumboiu. Acesta e despre un polițist care suferă din cauza eticii profesionale când România era aproape să intre în Uniunea Europeană, dar am fost surprins de cât de diferită era gramatica cinematografică a acestui film față de altele pe care le-am văzut. Umor cu inima neagră, critică ascuțită despre realitatea asfixiantă a țării sale, dar cel mai surprinzător element era realismul său amănunțit, care avea o eleganță cenușie precum cultura Zen. Existau multe momente suprarealiste în contradictoriu, realismul depășind fenomenele fiziologice precum clipitul. Am căzut în venerație.

De atunci, am început să văd multe fime românești. De la filmele regizorilor contemporani, precum cele de Porumboiu (A fost sau n-a fost? și Comoara), Cristi Puiu (Marfa și banii și Aurora) sau Radu Muntean (Boogie) la filmele maeștrilor, precum unele ale lui Lucian Pintilie (Reconstituirea, Balanța și După-amiaza unui torționar), Malvina Urșianu (Gioconda fără surâs și O lumină la etajul zece) și Mircea Daneliuc (Croaziera și Patul conjugal). Și m-am gândit că trebuia să învăț limba română, dacă voiam să înțeleg filmul românesc și cultura sa mai adânc.

Publicitate

Pentru studiu, am folosit trei manuale, pentru că există doar trei manuale de limba română scrise în Japonia. Și în timp ce continuam să citesc recenziile de film scrise de Flavia Dima, Victor Morozov, Călin Boto și Andrei Gorzo, citeam și articole pe VICE Romania. Adică, învățam gramatica și vocabularul României comparând traducerile de pe VICE România și articolele originale în engleză pe VICE US sau UK. Dar am citit multe articole despre sex și porno, așadar a crescut numărul de cuvinte obscene în vocabularul meu.

Tettyo Saito si romane romanesti.jpg

Tettyo Saito și două dintre romanele lui favorite. Fotografie din arhiva personală

Și cu acest mod de studiu, am început să traduc recenziile de film și povestirile pe care continuasem să le scriu încă de când eram la universitate. Desigur că traducerea mea era căcăcioasă, deși aveam un sentiment de realizare în același timp. Și ceea ce a apărut în al doilea rând în sufletul meu era o dorință ca povestirile mele în română să fie citite de români, din ce în ce mai mult, zi de zi.

Cam în acest timp, m-am întâlnit cu un roman românesc numit Un cal într-o mare de lebede, de Raluca Nagy, despre o studentă internațională care trăiește în Tokyo, orașul meu. Și am știut că acest roman era inspirat de shishosetsu (ego-roman), un gen de roman japonez despre care cercetasem la universitate. Interesat adânc de romanul care părea a fi literatură japoneză scrisă în limba română, i-am trimis un mesaj: „Romanul pe care l-ai scris e primul roman românesc pe care-l voi citi în limba română”.

Publicitate

După câteva luni, m-am întâlnit cu Raluca-san (Îi zic mereu așa) în Roppongi, Tokyo. Mâncând soba, am vorbit despre film și literatura română. Conversația aceasta cu un român în lumea reală era prima experiență pentru mine, așadar era mai mult decât extraordinară. Dar mai, mai extraordinar era că, după asta, Raluca-san mi-a citit povestirea în română și a zis: „Proaspăt!”.

Eu traduceam câteva povestiri cu încrederea uriașă pe care mi-o oferise Raluca-san. Și devenind un pic temerar, am postat un mesaj pe Facebook: „Eu, japonez, scriu o povestire despre partea întunecată a Japoniei în limba română, ești interesat?”.

Au venit multe răspunsuri, dar unul dintre ele era de la Mihail Victus, un scriitor și redactor al revistei literare LiterNautica. Pe bune, inima mea aproape exploda cu mesajul lui: „Salut! Îmi poți arăta una din povestirile despre «partea Întunecată a Japoniei»?”. Și el a zis că, dacă era bună, o va publica pe LiterNautica. La naiba, LA NAIBA. După ce am trimis-o, așteptam într-o ambiguitate de încântare și anxietate, continuam să aștept, aștept, aștept…

„Hei, chiar mi-au plăcut poveștile tale. Vreau să le public pe LiterNautica.”

Și a fost publicată povestea mea numită „Un japonez ordinar” și am devenit primul japonez care scria o poveste în limba română. Era 1 aprilie, ziua păcălelilor, poți crede? Dar eu trăiesc această păcăleală ca visul euforic al bețivului de atunci, într-adevăr.

Publicitate

A trecut un an și șase luni de la acest moment decisiv și am experimentat diverse lucruri. Douăzeci de povestiri au fost publicate în câteva reviste literare, precum LiterNautica, EgoPhobia, O mie de semne și Ithaca. Am devenit prieten cu scriitori români ca Radu Găvan, Cornel Bălan și Teodor Bordeianu. Am acceptat cuvintele minunate de la cititori români: „Minunat!”, „Welcome! Textul ăsta e foarte bine scris”, „Felicitări, un text plin de vigoare și imagini senzoriale interesante”, „Româna ta e afurisit de falsă. Du-te naibii!”, „Tu faci limba română mai blasfemiatoare. Ești o rușine pentru România” și „Fă harakiri!”.

Dar cea mai surprinzătoare întâlnire s-a întâmplat în Japonia, la câteva luni după ce am devenit scriitor în România, când a fost publicată traducerea în japoneză a cărții Cuadratura cercului, scrisă de Gheorghe Săsărman. Traducătorul său, Haruya Sumiya, e dumnezeul pentru oamenii japonezi care iubesc literatura română. Dacă n-ar trăi el, noi n-am citi romane de Mircea Eliade, Zaharia Stancu sau Liviu Rebreanu în limba japoneză, niciodată.

La acest timp, un redactor la editura Tokyo Sougen, care a publicat Cuadratura cercului, mi-a trimis un mesaj nemaipomenit: domnul Sumiya mi-a citit povestirile în română. Am fost în evlavie uriașă. După câteva luni, el mi-a trimis cererea de prietenie pe Facebook și m-am simțit ca și cum creierul meu ar fi bătut cu euforie. Și, din fericire extremă, domnul Sumiya mi-a citit povestirea „Japanese Lives Matter”, pe care am publicat-o pe LiterNautica, oferind un compliment enorm: „Încă o dată, am fost impresionat de talentul tău excepțional”. Această întâlnire e una prea strălucitoare pentru mine, așadar am decis că voi deveni scriitor mai minunat în limba română.

Publicitate

Acum e o situație dificilă. Am avut un plan să public o colecție de povestiri numită „Un japonez ordinar și alte animozități”. Dar am fost refuzat nu doar deoarece povestirile mele sunt „prea grotesce și violente”, ci deoarece editurile din România nu pot să publice o nouă carte din cauza virusului corona. Am devenit scriitor în România la condiții extrem de grele! (Așadar, dacă ești interesat de cartea mea citind acest articol, te rog să-mi trimiți un mesaj pe Facebook.)

Dar când eram într-o frustrare stagnată, am avut această ofertă de la VICE România. Sunt destul de onorat deoarece am citit articolele de pe VICE România când studiam limba română, așa cum am scris. Vă rog nu vă faceți griji, nu folosesc cuvinte obscene în acest articol.

Pe 8 octombrie, când premiul Nobel pentru literatură a mers la Luise Glück, un critic literar român a postat o întrebare: „Oare ce scriitor român, douămiist sau mai tânăr, o să fie cotat cu șanse la Nobelul pentru literatură peste vreo 20 de ani?”. Și cineva a zis: „Tettyo Saito”. Da, da, știu că asta e o glumă, dar e cea mai magnifică glumă pe care am auzit-o. Eu visez că iau premiul Nobel pentru literatură ca scriitor român, nu japonez.

Tettyo Saito e scriitor, critic literar și de film. A scris literatură în trei limbi: engleză, japoneză și română. Locuiește la Tokyo.