Am ținut peste 50 de refugiați în casa mea în ultimele 18 luni

Christel din Bruxelles a găzduit peste 50 de imigranți pe o perioadă de 18 luni, începând cu 2018. Un efort enorm, având în vedere că femeia de 52 de ani a suportat toate costurile, cu excepția câtorva donații din partea familiei și a prietenilor.

Christel are doi copii și a creat un sistem prin care oaspeții puteau dormi pe saltele gonflabile la parter și se puteau reuni în sufragerie. Le-a oferit și două dulapuri din bucătărie cu ingrediente ca să-și poată găti.

„De câte ori veneau oameni noi, primele lucruri pe care le bifau erau să facă un duș, să-și spele niște haine, să mănânce și să doarmă”, a zis ea. „Uneori dormeau două zile la rând, pentru că nu dormiseră de cinci nopți.” Mulți au garda sus în primele zile, dar apoi se relaxează. „Stăm la masă și încercăm să comunicăm prin gesturi, cum putem. De multe ori e amuzant”, a zis ea.

Christel s-a implicat prima oară în organizații pentru refugiați în 2018. Distribuia mâncare și saci de dormit într-o tabără de refugiați din Bruxelles, în parcul Maximilien. Treptat, a început să primească cereri să găzduiască oameni de la un ONG local, Platforma Citoyenne, dar copiilor ei li se părea ciudat să aibă în casă oameni necunoscuți.

Până la urmă, Christel a hotărât să găzduiască doi refugiați care erau în drum spre Marea Britanie, pentru o noapte, două, pe săptămână. Dar după ce prima experiență a decurs bine, persoana de contact a întrebat-o dacă mai poate găzdui alți trei. Până la urmă, Woadosa, Ibrahim și Salomon (unii dintre primii ei oaspeți) au ajuns să locuiască la ea pe termen lung.

Majoritatea refugiaților care au stat la ea au fost din Etiopia și Eritreea și aveau aceleași vârste ca și copiii ei, între 16 și 29 de ani. „Erau creștini dedicați și se rugau mult”, a povestit ea.

Christel a zis că experiența ei a fost mai mult pozitivă, dar au fost și perioade grele. Uneori a fost copleșită de cereri. „Odată, de Crăciun, am găzduit șapte refugiați – sunt prea multe persoane într-o casă.”

Prețul solidarității ei a început să crească. Factura de apă i-a ajuns la o mie de euro pe an și curentul la 240 de euro pe lună. „Și nu primeam niciun ajutor de la guvern, bineînțeles. Dar ne-am descurcat cumva.” Prietenii o ajutau cu diverse treburi sau îi dădeau bani. Supermarketurile locale îi mai dădeau mâncarea care nu se vindea și era pe cale să expire.

Până la urmă, a hotărât să ia o pauză. Numărul ei de telefon circula pe grupuri de imigranți și oamenii au început să apară la ușa ei neanunțați. „Nu mai apucam să petrecem niciun weekend în familie. Era pur și simplu prea mult, din punct de vedere financiar și psihologic.” 

Oamenii precum Christel, care le oferă ajutor imigranților, sunt protejați de Declarația Apărătorilor Drepturilor Omului din 1999, a explicat Elisa de Pieri, cercetător la biroul european al organizației Amnesty International. Declarația le cere statelor să le garanteze un mediu sigur apărătorilor drepturilor omului, a zis Pieri, dar indivizii și organizațiile care îi ajută pe refugiați devin adesea ținta legilor care interzic „facilitarea imigrației ilegale”.

Aceste legi au scopul de a lua măsuri împotriva traficului de persoane, dar cel mai des sunt folosite împotriva persoanelor care îi ajută pe imigranți, mai ales din 2016 încoace, de când mediul a devenit ostil. Conform unui raport Amnesty din 2020, între 2015 și 2018, cel puțin 158 de persoane și 16 ONG-uri au fost investigate sau condamnate pentru facilitarea imigrației ilegale. O altă listă întocmită de reporterii de la Open Democracy a descoperit 250 de cazuri în aceeași perioadă, majoritatea în Italia, Grecia, Franța, Marea Britanie, Germania, Danemarca și Spania. „Iar trendul e în creștere”, a zis de Pieri.

În 2020, UE a încercat să armonizeze legile anti-trafic existente în mai multe state membre, printr-o directivă numită Pachetul Facilitatorului. Pachetul include protecție pentru asistenții umanitari, dar o definește în termeni foarte vagi. Așa că, deși toate țările din UE au transformat-o în lege, asistența juridică se schimbă de la o țară la alta.

Majoritatea oamenilor condamnați prin legile anti-trafic de persoane ajutau imigranții. De exemplu, Italia a dat în judecată ONG-urile care le trimiteau refugiaților bărci de salvare. Franța a condamnat voluntarii care îi ajutau pe imigranți la granița cu Italia, unde aceștia se rătăcesc, se rănesc sau chiar mor, din cauză că nu au experiență cu terenul respectiv. Majoritatea persoanelor acuzate nu au fost arestate, dar trăiesc mereu cu amenințarea asta deasupra capului.

Raportul Amnesty povestește situații în care oamenii au intrat în vizorul guvernului doar pentru că le ofereau alimente și adăpost refugiaților care se aflau deja în țară. De exemplu, ONG-ul din Calais a înregistrat aproape 650 de incidente cu intimidare din partea poliției între noiembrie 2017 și iulie 2018, care au inclus verificări corporale nejustificate, amenzi pentru parcări, verificări ale actelor de identitate și chiar 37 de cazuri de agresiuni fizice.

În Elveția, care face parte din zona Schengen și respectă legile de imigrare din UE, pastorul Norbert Valley a fost amendat cu nouă sute de euro pentru că a hrănit și a găzduit un bărbat din Togo. La sfârșitul lui februarie 2021, doi italieni în vârstă care i-au ajutat pe niște imigranți care fuseseră agresați de poliția croată au fost puși sub investigație și le-au fost verificate casele.

Christel a zis că și ea a avut o interacțiune înfricoșătoare cu autoritățile. „Odată, eram cu Ibrahim în mașină și am fost opriți. Mergeam să îi recuperăm telefonul de la secția de poliție din Antwerp pentru că polițiștii i-l confiscaseră.” Telefoanele sunt foarte importante pentru imigranți, pentru că sunt singurul mod prin care pot comunica cu prietenii și familia și își pot găsi cazare. Christel a zis că poliția le confiscă adesea imigranților telefoanele, jachetele și pantofii, fără să le dea explicații.

Odată ajunsă la secția de poliție, Christel a fost acuzată de trafic de persoane și a fost interogată ore în șir. Poliția i-a cerut acces la telefon. Până la urmă, a reușit să îi lămurească. Dar, după ce au lăsat-o să plece, polițiștii l-au pus pe Ibrahim să dea numele unuia dintre traficanții care îl aduseseră în țară. I-au promis că îi fac acte legale dacă le spune asta. „A fost în mod clar un abuz de putere”, a zis ea.

Deși situația e descurajantă, de Pieri crede că instituțiile UE fac progrese. În decembrie 2020, Comisia Europeană a publicat Noul Pact pentru Imigranți, care susține că salvarea refugiaților din mare nu ar trebui să fie pedepsită. 

Christel a zis că e bucuroasă că a putut ajuta atâtea persoane și că ar face-o din nou. „În timpul războiului, evreii aveau nevoie de intermediari să îi ajute, iar persoanele respective erau considerate eroi. Dar în prezent, avem o mare problemă cu refugiații, ne purtăm de parcă nu ar fi ființe umane. Iar asta e înfricoșător și dezgustător.”

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.