Am fost în Afganistan în urmă cu peste zece ani și am văzut de pe-atunci dezastrul ce va urma

De câteva zile, întreaga omenire asistă îngrozită la ceea ce se anunță a fi unul dintre cele mai dramatice conflicte ale acestui început de secol: revenirea la putere a talibanilor în Afganistan, după douăzeci de ani de când au fost îndepărtați de o coaliție internațională condusă de SUA.

Cel mai groaznic lucru e că tot haosul şi catastrofa umanitară care se prefigurează sunt abia la început. Termenul limită de 31 august, până când ar trebui finalizată evacuarea civililor care încearcă să scape de talibani, vine fix ca termenul final al unei execuții. Pentru că ăsta e cel mai important lucru: Civilii, și nu militarii șmecheri în „echipamente tactice”, sunt, de fapt, adevărații eroi ai acestei tragedii.

Până pe 24 august, cifrele oficiale vorbeau de vreo 70 de mii de persoane evacuate din Afganistan. Problema e că nici în acest moment nu se știe exact singurul număr care contează: cel al civililor lipsiți de apărare, în special afgani, care au reușit să fie evacuați din țară. Ăsta e genul de detalii care le scapă momentan politicienilor, militarilor și experților în securitate, care, în rest, par a fi niște oameni extrem de pasionați de numărători și cifre.

Dacă te gândești că poți umple cu 70 de mii de oameni un stadion pe care să organizezi niște execuții publice brusc numărul ăsta nu mai e deloc așa mare. Mai ales că, potrivit estimărilor Comitetului Internațional pentru Salvarea Refugiaților, în Afganistan sunt în jur de trei sute de mii de cetățeni aflați în categoria principală de risc de a fi executați de talibani. E vorba aici de militari, judecători, jurnaliști, translatori și orice afgan care a colaborat cumva, în toți acești 20 de ani, cu trupele NATO.

„Ei, ia spuneţi-mi, cum vi se par băieţii ăştia?” Întrebarea a venit de la un ofiţer britanic însărcinat cu instruirea armatei afgane, iar scena avea loc într-un poligon situat undeva în pustiul de la periferia Kabulului, în toamna anului 2008, când am ajuns în această ţară într-o deplasare organizată de NATO.

Cu mişcări greoaie, militarii afgani păreau să se deplaseze în reluare, ca nişte boți de Counter Strike instalat pe un 486. În faţa lor era un deal pe care trebuiau să-l cucerească cu orice preţ, ca pe vremea Ecaterinei Teodoroiu. Am întrebat dacă se mai poartă astfel de tactici în războiul modern. „Ei, lăsaţi, uitaţi-vă cât de bine se mişcă!”, a răspuns plin de entuziasm militarul britanic.

Peste 12 ani, întreaga omenire a văzut cu ce talent se mişcă armata afgană. Talibanii au cucerit în mai puţin de o zi Kabulul (cam cât le-a luat să străbată, practic, oraşul pe motocicletă de la un capăt la altul, cel mai probabil).

Când a dat de greu, armata afgană s-a comportat așa cum se temeau mulți militari NATO care au participat în toți acești ani la un simulacru de pregătire: ca o armată de fantome. Nu a existat.

Pe lângă trădarea generalilor corupți, prăbușirea atât de rapidă a țării a avut și alte cauze, la fel de grave. Administrația americană a făcut niște pariuri riscante, pe care le-a pierdut pe toate, ca la păcănele. Efectiv, toți securiștii triști, consilierii în securitate și serviciile secrete au dat-o-n bară.

Cum ar trebui organizată retragerea? Cât de puternici sunt talibanii? Vor începe ofensiva înainte de 31 august? Câte arme riscă să ajungă în mâinile lor? Au ajuns deja talibanii în Kabul și ne-au dat peste cap orarele de evacuare? Trebuie să facem evacuarea din mers? Toate astea au fost lăsate la voia întâmplării. Cum bine zicea bătrânul Murphy: Nimic nu reușește mai plenar decât eșecul.

Cum s-a ajuns aici? Povestea Afganistanului e cu atât mai tristă dacă te uiți la imagini de acolo din anii ‘60-’70, în care oamenii se plimbau liniștiți pe stradă. O definiție a bunăstării atât de simplă. În fotografiile de acum, vezi o nouă normalitate, hâdă, impusă de niște fundamentaliști religioși bărboși, care impun legea cu Kalașnikovul și maceta.

Atunci, în perioada de timidă prosperitate și libertăți civile a domniei regelui Mohammed Zafir Șah, țara a pierdut primul tren: regele a fost detronat în 1973 și, de atunci, țara a cunoscut doar haosul: invazia sovietică din 1979, războiul civil și ajungerea la putere a talibanilor (anii ‘90), invazia americană din 2001, misiunea NATO și revenirea talibanilor la putere în august 2021.

În 2002, talibanii erau vânați ca șobolanii prin munții Afganistanului și lucrurile păreau să fi revenit, cumva, la normal. Fostul rege a revenit din exil, dar rolul său în reconcilierea națională a rămas doar simbolic. Sună cunoscut?

Războiul împotriva barbarilor și a adevăraților băieți răi nu a fost dus niciodată până la capăt: talibanii – iată - nu au fost anihilați, nu au fost loviți în puterea lor economică, acolo unde îi doare: droguri, trafic de arme și de ființe umane.

Da, s-au băgat peste două trilioane de dolari în războiul ăsta. Din suma asta, o cantitate enormă s-a topit în operațiunile militare americane și „doar” 145 de miliarde au ajuns în „reconstrucția Afganistanului” (un termen care ți-a zgâriat urechile înainte să ajungă acum la modă „reziliența”). 

Sincer, nu trebuie să ne dăm cu capul de pereți de grija sumelor enorme pe care le cheltuie americanii pe benzina Humvee-urilor și kerosenul avioanelor militare. Pentagonul are oricum de cheltuit două miliarde de dolari pe zi, iar contribuabilul american nu se revoltă pentru atâta lucru. Ca fapt divers, bugetul MapN pe întreg anul 2021 e undeva la vreo cinci miliarde de euro.

În timp ce alții calculează bugete cu pixul în mână, în Afganistan vezi zilele astea execuții, violuri și teroare religioasă. Afganistanul e un exemplu cumplit care îți arată ce se întâmplă, la scară națională, atunci când scapi de sub control fundamentalismul religios – un duh care, iată, e al naibii de greu de pus la loc în lampa lui Aladin.

Și da, democrația e al naibii de fragilă. Ne-o arată lecția tristă a Afganistanului zilelor noastre. Douăzeci de ani de încercări timide de revenire la „normal” s-au topit în câteva zile. Acest normal înseamnă, printre altele, dreptul femeilor de a munci și de a merge la școală și al bărbaților de a nu-și lăsa barbă.

Iată unde poate duce o clasă politică plină de semidocți corupți, generali de carton și securiști impostori. Da, Afganistanul mai e dovada eșecului organizațiilor militare și de securitate. Un fel de avertisment de tipul „iată ce se întâmplă dacă dai prea multă încredere militarilor să gestioneze o țară”.

Și o altă lecție, amară și veche de când lumea: cumva, doar militarii şi securiştii corupţi ştiu să trădeze cu adevărat şi cu talent. Pentru că, spre deosebire de civili, doar ei știu care sunt adevăratele foloase ale trădării.