Tineri români despre lucrurile oribile auzite de la părinți: „Au zis că violul a fost și vina mea”

E posibil să ai o relație foarte bună cu părinții tăi și pentru asta te poți simți poate cel mai norocos om din lume. E greu să ajungi la așa ceva. Apoi, la mijloc, sunt cei mai mulți care au o relație așa și așa, cu bune și cu rele. Iar la extrema cealaltă sunt acele cazuri care lasă sechele pe aproape toată viața. De acolo am pornit când am întrebat cititorii VICE pe Instagram „Unde simți c-au greșit părinții în relația cu tine?”

Apoi au venit răspunsurile, unul mai dur ca altul și au conturat o imagine dură a relației copil – părinte în România. 

Sunt o mulțime de lucruri pe care le preluăm de la ai noștri – comportamentele și vorbele lor ne modelează o parte mai mică sau mai mare din viață.

Ai văzut deja cum expresiile românești pe care le-ai auzit de la părinți ți-au distrus viața. Acel articol a pus pe tapet o întrebare importantă: ce auzi de fapt și la ce te expun vorbele din familie? Expunerea la asemenea mesaje, de cele mai multe ori, îți malformează comportamentul și personalitatea, în mod inconștient.

Cu întrebarea pe care am adresat-o cititorilor n-am vrut să arătăm cu degetul spre părinți sau să subliniem încă o dată că există defecte imense – evidente pentru toată lumea – în felul în care sunt crescuți copii. Ne-am propus însă să oferim o imagine actualilor proaspăt părinți sau viitorilor asupra lucrurilor pe care să nu le facă. Acțiunile și vorbele au impact, iar de cele mai multe ori în relația asta care ține, ei bine, o viață. 

Sunt constant judecată pentru felul în care mă machiez. În timp ce am avut parte de zero motivație și încurajare, dar au avut grijă să-mi spună că violul a fost și din vina mea, pentru că nu eram mai stăpână pe mine. Și asta a venit peste momentele în care făceau remarci usturătoarea despre corpul meu și mă puneau să mă acopăr. Asta a mers și mai departe: nu mă lăsau să merg nicăieri și am ajuns să nu am niciun prieten sau o relație. Au încercat să știe fiecare rahat despre mine de parcă am constant nouă ani și am nevoie de supraveghere. Nu mi-au dat intimitate.

M-au făcut să-mi fie mai frică de ei decât de faptul că aveam mâna ruptă și trebuia să mă ducă la spital. Iar tata, abuziv verbal și foarte narcisist, nu a știut niciodată cum să fie părinte. De fapt, împreună n-au știut, nu mi-au fost alături pe plan emoțional. Au pus lucrurile pe care mă obligau să le fac mai presus decât fericirea mea. Mi-au băgat pe gât biserica și un preot fanatic. Era ăla mai presus de orice și orice decizie era raportată la ce zicea.

Orice am făcut niciodată n-a fost îndeajuns, comparativ cu fratele mai mare. Am simțit din plin lipsa de afecțiune și obsesia de-a controla totul. Am ajuns la certuri excesive cu mama, care își descărca violent nervii pe mine. Tot „mama” m-a făcut curvă la nervi. Și la relația asta defectă a contribuit tata, consumator de alcool.

Cu părinți divorțați, mama a ajuns sub influența tatălui meu vitreg, iar el nu mă mai suportă de la nașterea surorilor mele. Am rezistat 11 ani așa, apoi am plecat la bunica, crezând că asta o să schimbe ceva. Partea tristă e că mama se comportă de parcă totul e normal. Acum abia aștept să ajung să mă întrețin singur.

Mama a greșit în relația noastră prin lipsa de afecțiune, prin certuri. La 18 ani am venit la facultate în București și mă întrețin singură, fără sprijinul ei. N-am tată. Ea are un salariu peste medie cu care ar putea să mă ajute, dar nu o face.

Au fost și toate momentele în care au lăsat certurile să se manifeste în fața mea la o vârstă critică. M-au făcut să n-am încredere în ei. Lipsa de comunicare și lipsa asumării că sunt părinți au erodat, de asemenea, relatia. Au știut sa dea bani la avocați în loc să aibă grijă de mine și de sora mea. S-au uitat doar la ei. Nu am primit iubire.

Nu mi-au spus niciodată că mă iubesc. S-au complăcut. Dau vina prea des pe mine pentru lucruri pe care nu le-am făcut și-mi fac guilt tripping. Când au considerat că sunt pregătiți să aibă un copil, nu erau de fapt. M-au abandonat când aveam nevoie. Au renunțat la mine când au văzut tăieturile de pe corp. Mi-au anulat orice drept de-a greși, pe motiv că am toate resursele materiale.

Tata avea crize spontane de nervi și încă are, chiar dacă eu n-am făcut nimic. Mi s-a spus prea des că sunt prea mică să am sentimente. Orice vis sau dorință de-a mea era o prostie pentru ei. Au greșit că au devenit părinți. Nu erau pregătiți pentru asta și toate traumele lor au ajuns să-mi facă și mie unele. 

M-au lăsat de izbeliște ca apoi să îmbrace comportamentul lor în virtute. Mi-au dat libertate. Dar niciodată nu m-au susținut în urmarea pasiunilor, n-au avut compasiune. Nu m-au învățat să-mi exprim sentimentele și faptul că nu trebuie să fac eu tot mereu pentru ceilalți. Au pus lucrurile materiale mai presus decât relația părinte – copil. Iar tata a greșit în faptul că el nu acceptă că sunt și eu o ființă care simte și judecă. A greșit și când a încercat să mă omoare.