Poveștile liceenilor din România care și-au trăit adolescența în baruri, de la pariuri la comă

Ah, liceul. Perioada aia din viață în care iei cele mai neinspirate decizii, pentru că ești un adolescent care explodează de hormoni, curiozități și chef să facă orice altceva decât să stea blocat la ore. „Pe vremea mea” non instagramabilă, băieții jucau lapte gros în spatele clasei și reușeau cumva să nu-și rupă gâtul, iar cel mai cool loc era străduța de lângă liceu unde mergeau ăia mai mari să fumeze. Desigur că n-a lipsit nici alcoolul.

Puteai să-l cumperi de oriunde, ce conta că erai minor – țin minte foaia pe care scria că nu comercializează țigări și alcool minorilor. Era prinsă cu scoci pe ușa alimentarei de la care luam sticle de vin. Și la bar era aceeași poveste. Amenzile nu păreau să sperie pe nimeni – în caz c-ar fi fost date. Ne ascundeam în camera din spate, fără ferestre, a unei cârciumi în care puteai tăia cu cuțitul fumul de țigară.

Ignoram că mă usturau ochii, că berea era mai multă caldă decât rece și că ieșeam de acolo mirosind a hoit. Stăteam cu grupul și simțeam că aparțin de ceva.

Se pare că nu eram singura. Am descoperit asta după ce am întrebat pe Instagram VICE despre cele mai dubioase experiențe pe care le-au avut cititorii în barurile de lângă liceu. Din răspunsurile primite am selectat câteva care mi-au atras atenția. Nimic nu m-a pregătit pentru ce a urmat odată ce am dus discuția mai departe. 

Pe vremea când ieșea la discoteci, tatăl meu avea hepatita C și le zicea asta polițiștilor ca să-l lase-n pace și să nu-i mai facă etilotest. Cel puțin asta mi-a spus mie – că polițiștii aveau un număr limitat de teste, iar dacă aveau nevoie de mai multe trebuiau să scoată bani din buzunar.

După ce-am aflat povestea asta, am zis să încerc și eu schema când eram la bere cu vreo șase colegi și a venit o patrulă. Eu aveam 17 ani, iar ceilalți 16. Polițiștii au oftat ca și cum ar fi fost ușurați, ne-au zis să avem grijă și ne-au lăsat în pace. Grupul din care făceam parte fuma și era ca o „bisericuță”. Ne-am dus în bar aproximativ un an și jumătate.

Angajații barului aveau între 23 și 28 de ani și știau foarte bine că suntem toți minori, dar erau okay cu asta, ne-am și împrietenit cu ei. Pot să zic sută la sută că mersul în bar în timpul liceului m-a făcut să consum alcool la fiecare întâlnire cu prietenii. Nu exista ieșire la care să nu bem. De cele mai multe ori, ne îmbătam extraordinar de tare.

De exemplu, la 16 ani, cu două zile înainte de Crăciun, am ajuns și la urgențe. Am decis cu mai mulți prieteni să mergem pe Dealul Melcilor. Am luat mai multe tipuri de băuturi, printre care și o sticlă mare de rom. Aparent eram singurul din grup care o aprecia, așa că am adoptat întreaga sticlă și am combinat-o cu energizante (groaznică idee). La astea s-au adăugat și cele două espresso pe care le băusem înainte. 

Din punctul ăla nu-mi mai amintesc absolut nimic. Restul întâmplării îl știu numai din poveștile prietenilor care, cu chiu cu vai, m-au dus acasă. Aparent, urlam ca descreieratul și nu mă puteam ține pe picioare. Când am ajuns lângă casă, m-au întins pe jos ca să-mi mai revin înainte să mă bage înăuntru. Am început să vomit și am făcut și hipotermie de la frig.

Cel mai mare noroc a fost că m-a văzut cineva dintr-o mașină care trecea prin zonă și a chemat instant salvarea. Bine că aveam buletinul la mine. I-au luat și pe părinții mei pe salvare, iar peste vreo patru-șase ore m-am trezit. Doctorul și asistentele au fost extraordinare. Ai mei au sărit pe mine îngrijorați și apoi mi-am dat seama că eram gol, cu un tub care îmi trecea prin uretră. Nu am putut să mă piș trei zile și nici că m-au mai lăsat ai mei să ies din casă o lună întreagă în alt loc în afară de școală.

Au fost foarte supărați și mereu mă mustrau pe chestia asta. Când ajungeam acasă beat, mă închideam în cameră și mă scuzam a doua zi că fusesem foarte obosit sau inventam altceva. După vreo șase luni de la incidentul cu coma alcoolică, tata m-a obligat să mergem la niște analize generale. Au ieșit groaznice. Doctorița mi-a zis că aveam ficatul unui om de 45 de ani, deși aveam doar 16 ani. 

După pandemie nu am mai băut și de acolo s-a terminat povestea. Am decis că e mai bine pentru sănătatea mea fizică și mentală, având în vedere că foloseam alcoolul ca o formă de escapism din lumea cotidiană și abuzam de el destul de tare.

Acum sunt foarte împăcat, nu mai consum alcool de un an și cinci luni, nici nu mai fumez de doi ani deja (mergeau mână în mână) și am reușit să mă iert pentru toate rahaturile prin care i-am trecut pe ai mei. Am învățat extraordinar de multe despre mine și despre oameni în general în acea perioadă, deci într-un fel... totul e bine când se termină cu bine?

Cred că aveam 15 ani când am ajuns prima dată în barul de lângă liceu. M-a dus un coleg după ore și mi-a plăcut că pe timp de zi erau doar elevi acolo. În principiu nu se consuma alcool, doar în ultimele zile înainte de vacanțe. Însă în niciun caz nu te întreba vreun angajat ce vârstă aveai, puteai să-ți iei ce vrei.

Din clasa a unșpea am început să mergem des în bar – cam o dată pe săptămână –, iar din a doișpea mergeam de două–trei ori pe săptămână. Ni se părea că pierdeam timpul la ore, așa că preferam să îl petrecem relaxați la o cafea.

Când aveam 18 ani, am chiulit de la ore să ne uităm la meciul lui Halep cu Serena, iar proful de matematică, când a auzit de la ceilalți colegi, a venit și el să se uite la meci. Nu prea ne aveam bine cu proful, dar îi plăcea tenisul. Altădată, același profesor de matematică s-a luat de proprietarii barului că ne primesc, dar asta nu a rezolvat nimic. Ne-a și ascultat a doua zi, dar ne-am dus pregătiți.

Tot în clasa a doișpea mergeam în bar să jucăm cărți (șeptică, poker, kems) – făceam turnee și stăteam cu orele, uneori și după ce se terminau cursurile. Și dacă era să rămânem la ore, tot jucam cărți, așa că preferam să mergem la un bar.

Cred că s-a întâmplat de două sau trei ori să bem alcool în timpul școlii, dar atunci plecam direct acasă, nu ne mai duceam la ore. Nu consider însă că m-a influențat în vreun fel faptul că pierdeam timp acolo.

Nu chiuleam prea des, dar era convenabil că pubul era la maximum 20 de metri de liceu, iar atmosfera foarte cozy. Fun fact – cel mai bun lucru din meniu nu era băutura, ci limonada. Întotdeauna cereau buletinul dacă voiai alcool, dar dacă erai la masă cu o persoană majoră era okay. În caz de ceva îi pasam respectivului băutura. 

Patronii încercau să facă mereu un makeover locului și să îi dea un vibe tineresc: de la vopsit pereții la pus stickere pe oglinda din baie sau flori false pe tavan. Și meniul își lua update destul de des. În bar am mai văzut un prof de geografie și o profă de istorie, dar mai mult în weekend sau după program. Era mișto că mereu stăteau cu elevii la masă, mai făceam networking. Am cunoscut niște oameni faini și mai scriam teme.

Uite așa am ajuns la final de a unșpea să stau la bârfă cu dirigu’, când eu chiuleam de la oră, iar el lipsea de la ora cu altă clasă. Un moment memorabil a fost când m-a întrebat de la ce oră chiuleam și i-am zis geografie. Replica lui a fost: „Aha, deci și pe tine te plictisește fosta mea". Mi-am luat cu șoc și după am început să râdem amândoi.

Mi-a povestit că ar fi trebuit să aibă ora cu o clasă de a noua din care toți erau paraleli cu materia lui și n-avea chef să îi vadă atunci. El și proful de sport aveau cel mai nice bromance și pentru că erau cei mai chill profi din liceu aflau toate bârfele primii. Așa că dacă te aveai bine cu ei, ți le spuneau și ție – cine s-a combinat cu cine, ce drame sunt prin cămin (odată cineva a băgat în cameră o găină). 

Când mă uit în urmă nu pot să zic că regret deciziile pe care le-am luat în liceu. Dacă aș fi mers să beau în timpul orelor atunci da, ar fi fost o problemă. Până la urmă, cine vrea să bea în timpul orelor, o face indiferent de cât trebuie să meargă până la cel mai apropiat bar. 

În prima zi de școală de regulă stăteam maximum o oră la deschiderea de an școlar super boring după care plecăm să bem ceva la La ruine, pentru că era singurul bar din apropiere. Deși a început ca un ritual între mine și un grup mic de prieteni, de la an la an venea din ce în ce mai multă lume. 

Într-unul din anii ăștia, când aveam vreo 16 ani, am ajuns acolo cu niște fete de a doișpea sau care tocmai ce terminaseră liceul. S-au băut niște beri și cineva a scos un pachet de cărți pe masă și a venit cu ideea să jucăm poker pe dezbrăcate. Bineînțeles că n-a fost nimic spicy, pentru că toată lumea își dădea jos accesorile gen șosete sau încălțămintea. Maximum a fost cu un tip care și-a dat tricoul jos pentru cinci-zece minute, până a venit cineva de la bar să-i zică să se îmbrace. 

Din clasa a noua, când am început să frecventăm barul, și până am terminat liceul nu ne-a întrebat nimeni ce vârstă avem, deși ajungeam de obicei pe la 11 și stăteam până la 5-6 după amiaza. Cât timp făceam consumație era totul în regulă. Pot să zic că mersul în bar a normalizat ideea că e okay să consum alcool la vârsta aia. 

Când aveam vreo 13 ani îmi plăcea să stau cu ăia mai în vârstă și să pierd vremea toată ziua la aparatul de la bar. Orice numai să nu merg la școală.

Barul era plin doar dimineața când veneau toți la cafea, în rest era cam gol. Doar în pauze ce mai veneau elevii. Cafelele și țigările erau regula zilei. Ni le vindea singura angajată, o bătrână care ne știa cam pe toți. 

La aparat îmi băgam banii de mâncare dați de mama. Pariam câte un leu pe câini și Bingo, așa am găsit oarecum un glitch în sistem cum să câștig la pariurile virtuale de câini și cai. 

Cei mari au văzut că tot câștig, așa că au început să vină toți la mine să le arăt cum pot câștiga și ei. Așa mi-am câștigat popularitatea într-un liceu la care nu am fost niciodată. Eu eram în altă școală, de la capătul celălalt al orașului, dar îmi plăcea barul ăla.

Eram probabil cel mai mic de acolo, dar îmi plăcea că mă știa toată lumea. Până au început colegii de clasă să vadă pe unde umblu, puși de dirigintă evident. Și uite așa au apărut mama cu diriga să mă caute în cârciumă. Noroc că nu eram acolo atunci, ci într-o cafenea din centru (level up) și am fost sunat că sunt căutat.

După asta am fost fost trimis de mama și director la psihologul școlii, unde am declarat pe o hârtie exact ce am făcut și unde am umblat, ce am băut etc. N-am simțit că intervenția asta m-a ajutat, pentru că nu era nimic serios. Toată schema cu psihologul era doar ca să mă sperie că o să o se întâmple ceva, să cheme poliția.

A funcționat o perioadă, că am început să merg la școală, dar nu pentru mult timp. De învățat învățam bine când mă duceam, de asta după un timp profesorii erau obișnuiți să apar doar la examenul de sfârșit de an și de semestru. 

Problema era că la școală nu mă simțeam în siguranță, pentru că eram bullied de colegi. Eram bătut zilnic fără motiv doar pentru că nu îmi plăcea să ripostez. Simt și acum acea anxietate, e o traumă. 

Așa am decis să nu mai merg la școală și să-mi pierd timpul cu prieteni de liceu mai mari decât mine prin tot felul de cafenele, săli de biliard, parcuri. Eram oricum mult mai matur decât păream și aveam protecție în oraș dacă se lua cineva de mine, mă simțeam safe. 

Să stau în baruri la o vârstă atât de mică mi-a influențat imaginea despre alcool și tot ce creează dependențe în general, de la tutun și iarbă la aparate. De ultimele două am fost dependent. Alcoolul nu mi-a plăcut în cantități extreme – acum nu mai beau deloc, sunt doar fumător de țigări. Mă lupt să mă las și de astea. 

În timpul liceului mergeam la prima oră sau după ce terminam școala la o terasă-bar care era ieftină și unde veneau mulți tineri.

Angajații respectau legea – magazinul nu dădea sub nicio formă alcool dacă erai minor –, însă obișnuiau să flirteze cu anumite cliente. Le ofereau băuturi din partea casei și le cereau Instagramul sau Facebook-ul și dacă-l dădeai te trezeai cu mesaje de la ei, deși aveau undeva între 30 și 35 de ani.

Mai erau și dubioșii de 40 de ani care te așteptau în fiecare zi ca să se dea la tine, în contextul în care eu aveam 15 ani. Încercam să nu-i bag în seamă, însă deveneau insistenți și se puneau la masă cu tine dacă îi ignorai. De asta am avut probleme de autocontrol și eram terifiată să mai ies pe stradă, chiar dacă era plină zi. 

Angajații vechi îi cunoșteau pe tipi și au venit o singură dată să-mi spună că oamenii respectivi sunt inofensivi, să stau liniștită. Dar într o seară s-au ținut după mine și o prietenă și ne-au oprit în afară barului, vorbeau vulgar și foarte deplasat, așa că nu am mai mers la terasă. 

Voiam însă să păstrez cercul de prieteni, iar faptul că ei voiau să chiulim în bar a influențat modul în care mă raportam la alcool. M-au făcut să cred că e mai important să păstrezi o prietenie și mi-am dat seama că e greșit abia când am picat bacul. Ajunsesem să merg la terasă și dacă n-aveam bani. Acum însă am scăpat de persoanele toxice care mă trăgeau în jos și mă concentrez pe viitorul meu.

Poate ți se pare absurd ca un adolescent să intre-n comă alcoolică sau să stea în bar pentru că acolo se simte-n siguranță, dar lucrurile astea s-au întâmplat mai ales pentru că adulții responsabili din viețile lor  n-au știut cum să ajungă la ei prin comunicare. Nici ai mei n-au știut. Iar asta a însemnat că m-am ascuns de ei pe multe planuri, pentru că-n sinea mea mă așteptam la pedeapsă sau la o ceartă, dacă ar fi aflat cu cine umblam sau ce făceam în bar. 

După cum am văzut în multe dintre poveștile pe care le-am aflat, mulți părinți par să uite că anturajul îi oferă adolescentului șansa să se simtă văzut, acceptat și validat. Liceul e o perioadă de descoperire a identității pentru majoritatea tinerilor. „Chiar și când anturajele devin problematice, este esențial să înțelegem și să acceptăm faptul că ele răspund unor nevoi firești ale adolescentului”, mi-a zis Ana Cosmoiu, doctor în psihologie și psihoterapeut sub supervizare.

De asta, pedeapsa nu ar funcționa de cele mai multe ori, pentru că-i ignorată nevoia de la care a pornit totul. Pedeapsa nu face decât să alimenteze mai departe genul ăsta de comportamente extreme, ca părintele să fie „pedepsit” la rândul său. Ca urmare, adolescentul „își va pierde încrederea în părinte, va încerca să se ascundă și va risca să ajungă în situații tot mai riscante și puțin controlabile”, continuă Ana. 

Okay, există și teama că nu poți controla ce i se poate întâmpla copilului tău, mediul în care umblă sau ce îi pot face ceilalți. De-aia un prim pas pentru un părinte ar fi „să înțeleagă care sunt nevoile și așteptările adolescentului de la anturaj și de la angajarea în acele comportamente și eventual cum pot fi ele îndeplinite într-un cadru mai puțin riscant”.

Iar asta înseamnă că nu trebuie să-i spui tu cum vrei să fie făcute lucrurile, ci chiar să-i ceri părerea și să ajungeți la un acord, pentru că astfel se formează un spațiu sigur în care el va putea să apeleze la tine când chiar se va afla într-o situație dificil de gestionat. 

Ana punctează că, deși îngrijorarea părintelui e legitimă, ea nu ar trebui să afecteze viața și dezvoltarea copilului, care în această perioadă va încerca să își caute și să își exprime independența. Chiar și poveștile de mai sus arată asta – fiecare și-a învățat singur lecția din deciziile mai mult sau mai puțin inspirate.

La mine a fost destul de simplu – nu m-am apucat de fumat, deși umblam cu fumători, iar alcoolul n-a devenit o nevoie, chiar dacă îl consumam când ieșeam. Încrederea în copil ar putea face minuni. Până la urmă, și părinții au fost cândva adolescenți. De ce au tendința să uite partea asta?