Mi-am reglat relația cu corpul meu după cancer prin shibari, practica încă tabu pentru mulți români

Am avut cancer acum aproape patru ani. Da, înfricoșătorul cuvânt cu „C”, dar care, pentru mine, nu mai are același impact acum. Am trecut cu bine peste boală, dar a fost un parcurs dificil și ciudat. După cum deja intuiești, mi-a căzut și părul, m-am și îngrășat, nici nu mă mai țineau bine încheieturile. Am trecut printr-o perioadă în care, pe lângă faptul că nu mă simțeam bine în pielea mea, nici nu mai arătam ca mine. Pentru unii sună superficial, dar acum, în retrospectivă, îți spun că e adevărat. 

Felul în care arătăm contează foarte mult, poate mai ales pentru o femeie. Dacă nu te mai recunoști în oglindă, e ușor să uiți cine ești și să te complaci într-o ură de sine sinistră. 

Simțeam că m-a trădat propriul corp, că nu sunt eu, mă învinovățeam pentru slăbiciunile mele, pentru chestiile pe care nu le puteam face. Ce să zic? A fost dureros. 

După ce am terminat chimioterapia, nu am știut cum să mă împac cu mine. O cam luasem puțin razna. După ce am realizat că așa nu se mai poate, am căutat alte moduri de a refula. Nu mă gândeam că voi da de ceva care să mă facă să mă simt cu adevărat mai bine în pielea mea așa de rapid. Am aflat printr-o prietenă că se organizau cursuri de shibari. M-a îndemnat să merg cu ea și să vedem împreună dacă ne place și ce presupune.

Pentru necunoscători, „shibari” vine din cultura japoneză și presupune legarea în scop erotic, artistic sau recreativ. Diferența dintre „shibari” și „kinbaku” e elementul sexual. Shibari e pe latura fără implicații sexuale.

Eu terminasem tratamentul în octombrie, iar în noiembrie mă duceam deja la curs de câteva săptămâni împreună cu colega mea de facultate. Îmi aduc aminte ce timide eram când am intrat prima dată în sală. 

Lecțiile se țineau într-o galerie mică de artă de pe Mendeleev, lucru foarte mișto, pentru că mereu erau picturi noi acolo. Ideea e că noi nu mai văzuserăm ceva de genul ăsta în realitate, poate doar în filme porno sau pe Instagram. Nu știam nici măcar dacă aveam voie să ne uităm prin sală la cei mai avansați sau dacă e respectuos să vorbim. Cursurile erau organizate de Kitty Rea și Billie Rose, niște persoane incredibil de călduroase. Încet-încet, ne-au făcut cunoștință cu ce presupune ideea de legat. Au creat un spațiu sigur în care lumea se respecta activ și învăța.

Eu și prietena mea făceam tot felul de noduri și legături, după instrucțiuni, ba pe noi însene, ba reciproc. Era distractiv și, în același timp, și noi ne-am apropiat mult făcând asta. Era cumva terapeutic să încredințezi cuiva sfoara de iută și să crezi orbește că nu îți va tăia circulația. Spun „orbește” pentru că, deși eram prietene deja de ceva timp, eram începătoare, iar Kitty ne-a zis de la început ce pericole implică acest „sport”. 

Am deviat un pic de la subiectul principal: cum m-a ajutat practica shibari? Prima idee care îmi vine în minte e durerea. Cel puțin când mă legam singură, puteam controla cât și unde doare, puteam stabili presiunea când strângeam sfoara și eram mereu în contact cu terminațiile mele nervoase prin iută. A fost o chestie care m-a liniștit foarte mult. Îmi puteam testa limitele de durere singură, totul sub control complet, în comparație cu experiențele prin care trecusem în spital. 

Era de-ajuns să gândesc sau să spun „au” și puteam opri tot. La fel și cu amica mea. Ajungea să-mi spună „stop” și mă opream imediat. Am auzit în ultima vreme de vindecarea copilului interior. Se simțea la fel, doar că reglam conturile cu persoana care eram cu câteva luni în urmă.

Prima dată când chiar m-a durut spinarea la curs, m-a dus cu gândul la puncția lombară pe care mi-au făcut-o medicii în luna mai a acelui an. Ca să te cruț de detalii anatomopatologice, o să spun doar atât: doare al naibii de tare! Aia cred că a fost cea mai dureroasă experiență din viața mea. Oricum, panicată de amintirea bruscă a puncției, m-am oprit și am stat câteva minute „pe bancă”. Am răsuflat ușurată abia când mi-am adus aminte că acum controlez cât și cum doare sau ce formă ia durerea. Am luat iar sfoara în mână și am continuat să exersez. 

În sfârșit, parcă realizasem, după multe luni, că nu mai stau cu un ac gros înfipt în șold. Făcusem pace cu întâmplarea.

Durerea pe care o presupune shibari începuse să-mi dea un sentiment de putere. Simțeam că pot tolera mai mult decât credeam. Faptul că practicam asta într-un spațiu sigur, cu lume respectuoasă și cu experte cu ochii pe noi, să nu pățim ceva, mi-a oferit prilejul de a mă testa, fără să îmi fie frică. Făceam pace cu durerea în termenii mei și în ritmul meu, fără presiuni medicale, fără spaima tratamentului. Habar nu aveam atunci cât de mult va urma să conteze aspectul ăsta în procesul de recuperare. 

Shibari m-a ajutat și din alte puncte de vedere. M-a făcut mai atentă la cum respir, cât de flexibilă sunt, cum se simt diferite senzații în diverse zone de pe corp. Adică, mi-a atras atenția asupra lucrurilor esențiale peste care trecem cu vederea cu foarte multă ușurință, dar care contează enorm. Atunci când te concentrezi pe cele mai mici detalii, pe cea mai neașteptată terminație nervoasă, spre exemplu, ajungi cu adevărat să îți cunoști corpul. 

Așa, încetul cu încetul, începusem să-mi iert corpul pentru că s-a îmbolnăvit, observându-l și cunoscându-i reacțiile la diferiți factori. Mai mult, începusem să-mi dau seama ce reacții erau normale, tipice corpului meu, și să recunosc mai bine ce reacții erau pe fond traumatic, apropo de cum am reacționat când, din greșeală, am declanșat amintirea cu puncția. 

Chiar și atunci când prietena mea era la sfori, învățam ceva despre mine și vindecam o rană adâncă. Atunci când mă lega, simțeam că îmi tratează corpul cu respect și grijă. Când eram bolnavă, eram bruscată, operată, înțepată, anesteziată sau cusută în diferite părți, într-o manieră aproape mecanică. Nu vreau să spun că doctorii nu au fost atenți, dar e o diferență ca de la cer la pământ dintre corp ca obiect al muncii și corp ca subiect de apreciere. 

Mă liniștea să simt că cineva, care avea controlul asupra corpului meu, e atent la cum mă simt și cum răspund la senzații. 

Cred cu tărie că, pentru a ne recupera după o boală, și chiar și în timpul procesului de tratament, trebuie să defulăm. Avem nevoie să găsim metode de a ne menține o stare de spirit bună și, într-un final, să găsim calea prin care preluăm din nou controlul asupra felului în care ne raportăm la corpul nostru. 

Experiența asta mi-a consolidat relația cu corpul meu și m-a ajutat să îl înțeleg și din alte puncte de vedere. Îmi apreciez înfățișarea mai mult, știu cât sunt capabilă să îndur și știu cum să simt mai intens și mai conștient orice senzație. Mă simt ca un om „mai” complet.