Jurnalul de Duminică

Toate joburile pe care le-am avut în vacanțele de vară încă de la 12 ani, ca să-mi ajut familia

În adolescență, am ajuns la mare de fiecare dată doar pentru muncă.
2.9.20
joburi, romi, discriminare, ospatar
Persoana din imagine n-are legătură cu conținutul articolului. Fotografie via Flickr

Astăzi este ultima zi din vacanța mea din 2020. O vacanță tare „ciudată” în care nu am făcut mai nimic din ceea ce am fost obișnuit să fac în ultimii 20 de ani. Din cauza situației generate de pandemie, împreună cu familia și prietenii mei, am decis ca în acest an să rămânem pe lângă casă și să punem pe primul loc sănătatea noastră și a celor dragi. Chiar dacă sunt conștient că am luat cea mai bună decizie, nu pot să ascund faptul că acest lucru s-a lăsat deseori cu un sentiment de oboseală psihică, cu un pic de agitație în corp, și, de ce nu, cu un sentiment destul de puternic de frustrare.

Publicitate

Când eram mic nu călătoream mai deloc: marea am văzut-o pentru prima dată pe când aveam vreo 12 ani și asta datorită faptului ca frații mei mai mari au făcut stagiul militar în Mangalia și ai mei m-au luat și pe mine când unul dintre ei a depus jurământul. Am stat doar câteva ore acolo, ai mei nu aveau bani pentru cazare la vreun hotel, însă sentimentul generat de apele mării care-mi mângâiau picioarele mi-a rămas profund întipărit în suflet. După, marea am revăzut-o la 16 ani, când, pe timpul vacanței de vară, am muncit ca ajutor de ospătar într-un hotel din Saturn. Nu aveam timp de distracție, însă mi-am făcut bani să-mi cumpăr haine pe care să le port la școală.

La munte, m-am dus pentru prima dată prin clasa a VII-a, într-o excursie. Faptul că eram ghidați de domnul Cobzaru, profesorul meu de istorie, a făcut ca Sinaia să devină una din locațiile mele favorite.

Vindeam semințe cu mama lângă combinatul din Galați

În rest, vacanțele mele erau cam la fel: zi de zi, după ce mă trezeam, prăjeam semințe de floarea soarelui și de bostan, pe care mama se ducea să le vândă într-unul din parcurile auto ale combinatului siderurgic din Galați. De multe ori, semințele de floarea soarelui erau pline de tot felul de reziduuri de la planta de pe care fuseseră recoltate, ceea ce mă obliga să le pun într-un ciur și să le aleg bob cu bob. Această migală mă obosea și enerva destul de tare, însă parte dintre prietenii mei din cartier veneau la mine să mă ajute, ceea ce făcea activitatea mult mai plăcută. După ce le alegeam, le prăjeam în niște ceaune mari pe care mama le folosea doar pentru semințe, cu mare grijă ca nu cumva să le ard și să nu mai fie bune la gust. Tot cele de floare erau cele mai „sensibile”, pentru că pe cele de bostan le stropeam și cu apă și le condimentam cu multă sare. După ce le pregăteam, le puneam la răcit și pe urmă le aranjam în pungi. Ferească Dumnezeu să fi uitat să pun paharul care măsura cantitatea de semințe care revenea cumpărătorului în schimbul unui bănuț, că atunci intram în gura mamei. Nu mi s-a întâmplat vreodată și pentru că aveam grijă să scriu pe o hârtie mare „SĂ NU UIȚI PAHARUL” și să o afișez într-un loc extrem de vizibil.

Dacă eram singur și mai aveam timp după aranjatul semințelor, citeam din cărțile pe care le împrumutam periodic de la biblioteca județeană.

Publicitate

Mama venea de la locul ei de muncă de pe la trei după-amiază și atunci cam tot ce ținea de pregătirea pungilor de semințe pentru vânzare trebuia să fie gata. Mă duceam împreună cu ea, nu pentru a vinde semințele, ci pentru a avea grijă de bani și de marfă.

Înainte de 89, în zona combinatului din Galați erau vreo doi milițieni care își făcuseră un scop în sine din a fugări femeile care vindeau semințe în zonă. Nu aveau treabă cu cei care furau diverse chestii din combinat și nici cu cei care făceau comerț puternic cu combustibil, însă cu vânzătoarele de semințe, da. Când le prindeau „în flagrant”, le confiscau semințele, banii și paharul. Pentru a evita acest lucru, mama ținea în brațe doar o cantitate foarte mică din semințele pe care le aveam la noi, restul, împreună cu marea majoritate a banilor pe care îi făcea, erau la mine. Eu stăteam cam la 10-15 metri de ea și avea grijă să-i umplu punga atunci când observam că nu prea mai are ce vinde. În două-trei ore cât stăteam acolo, mama făcea suficienți bănuți încât să nu ducem grija mâncării și să pună si câțiva lei deoparte pentru haine sau știu eu ce mai avea de gând să ne cumpere.

Pe la ora șase eram înapoi acasă. Pregăteam cina și așteptam să ne adunăm toți acasă. Tata venea în jur de șapte de la serviciul lui și luam cina împreună. Pe la opt, ieșeam în cartier cu gașca. Ne jucam împreună și povesteam vrute și nevrute. Ne bucuram unii de alții și pe nimeni nu interesa cine este rom sau român, sărac sau bogat, toți fiind prieteni.

Publicitate

Pe la 11 intram în casă, făceam baie în lighean și mă băgam în pat. Uneori, ne mai uitam la vreun film care rula la postul național de televiziune moldovenesc. Dimineața, o luam de la capăt. Cu zâmbetul pe buze și bucuros că pot să-mi ajut familia.

Din clasa a IX-a, de când programul meu de scoală era de dimineața, cum nu mai avea cine să pregătească pungile, mama a trebuit să nu mai vândă semințe. Tuturor ne-a fost mai greu, însă ai mei au decis că școala este mai importantă decât stomacul.

Banii făcuți ca ospătar pe Litoral

În adolescență și în primul an de studenție, vacanțele mele de vară au fost sărbătorite prin muncă, fiind, rând pe rând ospătar, disk-jockey într-o discotecă dintr-un sat de lângă Galați, barman și chiar vânzător.

Pe litoralul Mării Negre am fost ajutor de ospătar și am vândut la un stand cu ochelari de soare și vederi. Cum aveam nevoie de bani pentru a-mi cumpăra cele necesare începutului de an școlar, de când luam vacanță și până pe la finele lunii august, mă duceam și munceam în stațiunile din sudul litoralului. Norocul meu era ca cel mai mare frate locuia acolo, așa că tot ceea ce înseamnă cazare era asigurat. Cum munceam zi de zi, de dimineață până seara foarte târziu, partea cu mâncarea nu prea conta.

La Hotelul Cleopatra din Saturn am ajuns pentru că a mea cumnată era ospătăriță acolo și avea nevoie de un ajutor la ea în sector. M-au angajat fără nicio problemă și fără să conteze că nu aveam nici 16 ani împliniți, și au urmat două luni în care munceam peste 14 ore pe zi. Eu eram la circuit închis (adică serveam pe cei care aveau sejururi cu toate cele trei mese incluse), așa că și bacșișul era foarte mic. În ultimele două săptămâni am servit și celor de la circuit deschis și atunci mi-am scos cam jumătate din bănuții cu care m-am întors acasă. Perioada în care am fost ospătar a fost extrem de darnică cu episoade care m-au ajutat să cunosc mai bine comportamentele oamenilor, astfel încât încă de atunci mi-am dat seama cât de înșelătoare poate fi prejudecată și ce surprize frumoase poți avea când oferi respect celor din jur. Poate o să revin, într-un episod următor, la aceste experiențe.

DJ la Galați și primul bullying real pe care l-am primit

La noi în Galați era un radio de tineret care se numea Radio Alfa. Cum eu învățam cu radioul deschis, la un moment dat, am auzit un anunț cum că vor să angajeze un redactor muzical. Având destul de multă încredere în mine și cum știam muzica vremurilor foarte bine, am făcut și eu o casetă demo și am aplicat pentru post. Au fost peste o sută de aplicații, din care cei de la radio au selectat zece. Printre cei zece, am fost și eu. A urmat o perioadă de instruire și pe urmă a avut loc o nouă selecție, din care au rămas doar doi. Eram unul din ei.

Din acel moment, au apărut și glumele cu țigani făcute de cei care-mi erau colegi. Glumele s-au transformat repede în bullying care a durat până când eu am cedat. Umilințele verbale și înjurăturile la care am fost supus m-au făcut să aleg să plec, punând punct visului meu de a lucra în radio. Într-o tură de noapte, colegul cu care eram în studio a vorbit cu mine cum nu îmi imaginam că cineva poate să vorbească cu un alt om: în seara aia am auzit pentru prima dată în viața mea cum numele meu a fost înlocuit de apelativul „cioară” și cum mi se spune clar că locul meu nu e acolo, ci „între borâții tăi”.

Publicitate

Totuși, ca urmare a acestei experiențe, unul dintre prietenii mei din cartier, care era lăutar și avea aparatură de sonorizare foarte bună, m-a întrebat dacă nu vreau să punem bazele unei discoteci într-un sat de lângă Galați, respectiv în Vânători. Au urmat câteva luni în care am pus muzică într-un spațiu insalubru de la marginea satului, care se umplea, în fiecare vineri și sâmbătă, cu tineri dornici de distracție. Făceam mulți bani din dedicații, așa că totul era, din punctul meu de vedere, foarte bine. De foarte multe ori, prietenii mei de la Galați veneau acolo să se distreze și totul părea chiar mai bine decât era.

Cum întotdeauna am evitat conflictele, am renunțat la jobul meu de vară în momentul în care „clubul” s-a transformat în câmp de bătaie între găștile din satele învecinate, care au considerat că trebuie să se încaiere pentru „dreptul” de a dansa cu fetele din Vânători. Sticlele au început să zboare prin club și câteva capete au fost sparte. În acel moment, banii au pălit în fața siguranței mele fizice, așa că am renunțat.

Barman în cartier

După, am fost barman într-o „bombă” de la mine din cartier. Cum toată lumea mă cunoștea, și bacșișul era destul de mare. Nu îl luam seara, când terminam tura, pentru că patronul era unul dintre vecini, și amândoi am decis să tragem linie la finele lunii, când făceam și raportul de gestiune. Când a văzut cu câți bani eram pe plus, patronul a decis că e mai bine să vândă la bar chiar el, așa că m-a anunțat că nu trebuie să mai vin la muncă. Nu am luat nimic din „plus” pentru că nu am vrut să trăiască cu senzația că l-am furat. Nici el nu a încercat să-mi dea.

Într-o altă vară (eram deja student în primul an de facultate) am vândut ochelari de soare și vederi, la un stand din față hotelului Silvia, din Venus. Acolo nu a fost nimic deosebit, însă banii câștigați m-au ajutat să-mi plătesc căminul la început de an universitar.

Acum realizez, de fapt, că și în această vară am făcut, într-o altă formă, ceea ce făceam în copilărie și adolescență: am avut grijă de mine și de cei dragi în timp ce m-am bucurat de grija și zâmbetul lor!

Editor: Iulia Roșu