istorie

6 asemănări între românii din vremea ciumei și cei din epidemia de coronavirus

E mai ușor să-i scoți pe români din Evul Mediu, decât să scoți Evul Mediu din ei.
18 Martie 2020, 12:22pm
ciuma, coronavirus, romania si ciuma, istoria ciumei
Imagine de Moynet Wellcome via Wikimedia Commons
Totul despre COVID-19 care ne-a mâncat zilele și lunile în ultima vreme.

Pandemia de coronavirus care i-a izbit și pe europeni – printre care și românii – este surprinzătoare pentru niște națiuni care beneficiază de generații de pe urma progreselor medicinei moderne. Însă în trecutul nu foarte îndepărtat, epidemii asemănătoare de boli infecțioase au făcut ravagii în societățile premoderne. Iar printre ele, cea mai ucigătoare a fost ciuma bubonică, care a „vizitat” periodic și Țările Române și a lăsat în urmă mii și mii de victime.

Acum circa două sute de ani, ambele capitale au trecut prin flagelul „morții negre”. Mărturiile călătorilor străini care au vizitat atât Iașul, cât și Bucureștiul chiar în toiul epidemiilor sau la scurt timp după ele și pe care le-am aflat din seria Călători străini despre țările române și excelentele volume ale lui Tudor Dinu din Bucureștiului fanariot, arată că nu s-a schimbat mare lucru în modul în care românii, autoritățile sau Biserica reacționează la o asemenea provocare a istoriei. Superstițiile, gândirea magică, panica, măsurile heirupiste sau dimpotrivă, cele de prevenție înțeleaptă, resemnarea, egoismul și oportunismul, altruismul și spiritul de sacrificiu se regăsesc atât la românul de la începutul secolului al XIX-lea, cât și la cel din prezent.

ciuma si coronavirus

Călător străin la Iași, 1819. Fotografie via Wikimedia Commons

Ciuma a venit tot din Orient

Coronavirusul vine din China. Și în secolul XIX, ca mai toate relele ce se abăteau asupra celor două biete provincii românești, ciuma era adusă din Imperiul Otoman. În momentul în care izbucnea, autoritățile de la București luau ca primă măsură de prevenție închiderea granițelor și stabilirea de carantine pe Dunăre, așa cum procedează în 1811 generalui Mihail Kutuzov, care comanda trupele țariste ce ocupaseră principatele în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812.

„Prin corespondenții mei am aflat că la Constantinopol s-a ivit ciuma și din aceast cauză trebuie să luam toate masurile de precauție pentru ca această boală contagioasă să nu poată pătrunde în teritoriile ocupate de noi. Dispun, deci, ca vămile din Zimnicea și Vidin să fie închise cu totul.

În privința comunicației dintre Giurgiu și Rusciuk - trebuie să luați măsuri severe la trecerea curierilor și a altor călători turci în partea aceasta de la Dunăre. Să dispuneți șefilor unităților așezate de-a lungul întregului teritoriu ocupat de armata comandată de dv., să supravegheze ca nici pescarii de pe Dunăre, cu un cuvânt nimeni să nu comunice cu malul drept până când nu mă voi convinge de întreaga putere de răspandire a acestui rău.

Toți curierii, care vin de la vizir la reprezentanții turci, trebuie să fie reținuți la Giurgiu într-o casă specială, dezinfectați prin fum, iar hârtiile aflate la ei să fie luate pe un cui gros, înmuiate în oțet și, după ce s-au uscat, dezinfectate prin fum [...], iar curierul, după ce vor trece cele șase zile sau câte vor fi fixate pentru carantină, va veni la mine la București. La fel și lucrurile care vor fi aduse de curieri trebuie să fie desfăcute și dezinfectate prin fum [...].”

coronavirus si ciuma

Ion Vodă Caragea, fotografie via Wikimedia Commons

Doi ani mai târziu, Țara Românească nu mai scapă de ciumă. Cel care o aduce de la Constantinopol este chiar noul domnitor fanariot înscăunat după plecarea rușilor, Ioan Vodă Caragea. „La 13 septembrie 1812, s-a ivit ciuma între oamenii Curții veniți cu vodă de la Țarigrad”. Deși stă împreună cu suita sa timp de trei săptămâni la carantina de la Văcărești, ciuma se răspândește cu repeziciune în țară și decimează mai ales populația Bucureștiului.

Izoleta de la 1813

Ignatie Iakovenko este un călător rus care a trecut prin Țara Românească la câțiva ani după „ciuma lui Caragea”. Este însoțit prin peregrinările sale de către un amic pe care-l numește doar cu inițialele sale, I.P., și care de la izbucnirea epidemiei până la încetarea ei, locuise în București. Iakovenko se bazează pe mărturia sa directă, atunci când descrie ravagiile pe care ciuma le făcuse în rândul bucureștenilor.

„Au murit o mulțime de oameni, cam 60 000 de suflete în toată Valahia. El a fost martor ocular al unor nenorociri și întâmplări grozave care au avut loc la București. Nenorociții atinși de otrava molimei ucigătoare și care își așteptau moartea necruțătoare prezentau o priveliște dintre cele mai triste. Plângând, ridicau mâinile spre cer rugându-l pe cel atotputernic să-i mântuie de moarte. Plânsetele și tânguirile umpleau aerul; totul însă era zadarnic și viața celor molipsiți se curma. Înmormântarile se făceau fără slujba religioasă, fără aglomerări de populație, pentru ca molima să nu se întindă și mai mult.”

Deși în teorie cioclii ar fi trebuit să îngrijească de bolnavi și să asigure izolarea lor, au devenit groparii lor. De altfel, acesta este și sensul cu care termenul de „cioclu” a rămas ulterior în limba română.

„Cioclii luau cu mâinile goale cadavrele celor morți, le încărcau în căruțe și apoi le aruncau în gropi speciale, făcute în afara orașului. Tot cioclii scoteau pe cei bolnavi din case și-i duceau în spitale. Apariția cioclilor producea spaimă și înfiorare. Chiar cei molipsiți se temeau de atingerea lor otrăvită.

O mulțime de bolnavi, care nu voiau să fie atinși de mâna cioclilor pentru a fi transportați la spitale, fugeau în camp, dar vai! Puțini dintre aceștia scăpau cu viață, căci mulți dintre ei cădeau și mureau pe drum la o depărtare mică de oraș.

Mai jalnic și mai dureros era să privești cum trupurile celor fugiți pe câmp rămâneau neîngropate, fiind mâncate de câini și urmele ucigătoare ale acestei molime se prezentau la orice pas.”

Pentru ghinioniștii care ajungeau la spitalul de ciumați construit de domnitorul fanariot Alexandru Moruzzi la Dudești, soarta era la fel de rea: ajungeau invariabil la groapa comună, așa cum macabru descrie în cronica sa un martor, meșteșugarul Ioan Dobrescu.

„[...] făcea grămezi câte 100 de trupuri goale, flăcăi tineri, fete mari, copii, bătrâni, bogați, săraci, și să umfla ca bordușii [burdufuri] de soare. Apoi făcea șanțuri și-i arunca acolo unul peste altul, țiganu, boeru, ovreiu, armeanu, nu să căuta la rând.”

Dezinfectare și vânzători falși de leacuri

Majoritatea românilor nu se resemnau în fața morții și căutau să se ferească de ea și să scape cu viață. Rudele ciumaților erau obligate să se autoizoleze la domiciliu, iar autoritățile le ajutau cu procurarea și livrarea alimentelor pentru care trebuiau să plătească. În anumite situații disperate, statul acoperea cheltuielile cu mâncarea necesară supraviețurii celor izolați: „Iar când vor fi cu adevărat neputincioși și scăpătați, acelora li se va orândui mâncarea de la casă”.

Doctorul oficial al Bucureștiului, Ștefan Piscupescu, recomanda folosirea oțetului pentru dezinfectare și chiar a unui fel de gel de spălat pe față și pe mâini produs „din flori de trandafiri, frunze de ismă de grădină, frunză de jaleș, frunză de rosmarin nemțesc, frunză de rută, flori de lavant, flori sau coji de lămâie, cuișoare pisate, din toate câte cinci dramuri; grăunți de ienupări pisate zece dramuri”.

Călătorul german de origine greacă Kosmeli, care a prins la Iași ciuma care devastase orașul în 1819, povestește despre un bătrân francez de 80 de ani pe nume Gaillard, odinioară profesor de limbi străine, care „îsi închipuise că găsise leacul împotriva ciumei și o alifie care să-i vindece buboaiele. Nu a putut fi împiedicat și s-a dus la spital, dar curând a plătit încrederea sa cu viața. S-a îmbolnăvit, a căpătat buboaie și a murit”.

Biserica a ajutat la răspândirea ciumei

ciuma coronavirus

Biserica Sfântul Gheorghe Nou, 1837. Fotografie via Pinterest

La fel ca în prezent, când Biserica refuză să oprească slujbele, pentru că „coronavirus nu se ia prin rugăciune”, și atunci Biserica avea propriile modalități de luptă cu ciuma, care mai mult contribuiau la răspândirea ei, decât o combăteau. Același Kosmeli notează că întrucât leacul lui Gaillard nu dăduse niciun rezultat, s-a apelat la sfânta Paraschiva de la Suceava și s-a pornit în procesiune cu moaștele ei pe ulițele Iașului. Măsura a avut efecte contrarii scopului ei, așa cum ar fi trebuit să se cunoască din exemplele anterioare.

„La bolile molipsitoare, bisericile ar trebui să fie închise îndată și să se oprească orice altă adunare. Acum câțiva ani au fost câteva cazuri de ciumă ici și colo la București. Nădăjduiau să o izgonească prin rugăciuni într-o zi de sărbătoare [...], dar s-a întâmplat tocmai dimpotrivă. Calamitatea s-a întins mai tare pe cale firească datorită contactului, și mai bine de o cincime din locuitori a căzut pradă încrederii în mijloace spirituale. Slujbe religioase de mulțumire, când pericolul a trecut, erau întotdeauna de dorit.”

Fake news cu vârcolaci

Atunci când Biserica eșuează, oamenii se întorc la tradițiile păgâne și la superstițiile populare în speranța de a scăpa de ciumă. Kosmeli observă surprins că la gardurile și porțile moldovenilor erau fixați mărăcini. La început, se gândește că rațiunea lor era aceea de a împiedica pisicile sau chiar pe unii „servitori ticăloși” să treacă peste garduri, pe timp de noapte. Motivul era însă unul cu totul neobișnuit pentru călătorul grec. Oamenii puneau mărăcini pentru a împiedica să treacă „femeia-ciumă”.

„Cu râvna lăudabilă de a mă documenta, am cercetat mai departe și am aflat: că ciuma se furișează sub tot felul de chipuri, când ca un câine de vânătoare, când ca un copil sau altele de felul acesta, dar cele mai adeseori ca o femeie bătrană și astfel a văzut-o, acum câțiva ani, stând pe un gard și boierul B. Atunci ar fi murit toți cei din casă.

Și vârcolacii își joacă rolul lor în timpul epidemiei de ciumă. De data aceasta se pretindea de asemenea ca unii inși care muriseră de ciumă la Hlincea ieșeau noaptea din mormintele lor, se plimbau prin mănăstire și sugrumau pe cei vii apucându-i de gât. Pete vinete și negre o dovedeau.”

Carantina socială

La fel ca în timpurile noastre cu noua pandemie de coronavirus, ciuma bulversează relațiile între oameni și impune o atomizare a societății cu efecte psihologice nefaste. Afacerile au de suferit, iar străzile rămân pustii, bântuite doar de ciocli și alți nelegiuți. Kosmeli surprinde această realitate dezolantă din târgul Iașului anului 1819, însă ea poate fi foarte ușor regăsită și în atmosfera orașelor din zilele noastre.

„Prăvăliile rămâneau închise. Se vindeau numai alimente la bariere și, potrivit dispozițiilor, se primeau banii într-un vas de oțet. Pe străzi locuitorii se fereau cu grijă pentru a nu da loc la nici o atingere și uneori faptul acesta devenea caraghios la vedere; iar pe chipuri se vedea întipărită expresia, mai mult sau mai puțin vadită, a descurajării, a îngrijorării, a spaimei. Cunoscuții vorbeau unul cu altul numai de departe, împărtășindu-și știri în legătură cu ciuma, și se înfricoșau reciproc prin exagerări, cu o bucurie răutăcioasă, ascunsă. Singurătatea de pe ulițe - care altminteri sunt atât de animate - era foarte neplacută.”

Occidentalizarea societății românești odată cu reformele inițiate de generația pașoptișilor și progresele făcute de medicina modernă au făcut ca ciuma să rămână doar o amintire nefericită a timpurilor în care ora exactă era dată de la Constantinopol și nu de la Paris. Însă noua pandemie care zdruncină zilele astea lumea întreagă a trezit în români același tip de comportament ca cel din vremea lui vodă Caragea. Spectacolul știrilor false sau inadecvarea Bisericii la rigorile impuse de noua boală arată că e mai ușor să-i scoți pe români din Evul Mediu, decât să scoți Evul Mediu din români.

Editor: Ioana Moldoveanu