Un antropolog și un psiholog mi-au explicat de ce râzi la meme-urile despre coronavirus

Ca om izolat de peste o lună, care muncește bine-mersi de acasă, mi-e ușor să glumesc. De la declararea stării de urgență, pagina mea de Facebook a funcționat ca înainte de apocalipsă: 90 la sută glume proaste, cinci la sută share-uri cu glume bune făcute de alții și cinci la sută păreri serioase. Diferența este că aproape toate meme-urile făcute-n perioada asta au fost legate de noul coronavirus și pandemia aferentă.

Credeam că mă voi plictisi de atâta corona, dar zilnic mi-apare în feed o glumă care mă face să râd. Criza pare un izvor nesecat de inspirație pentru mulți glumeți, iar uneori rămân uimit din câte unghiuri umoristice poate fi abordat un singur subiect. Dar eu n-am avut pe nimeni infectat în familie, prietenii sunt bine, eu îmi permit luxul de a ieși afară doar pentru cumpărături și deparazitat pisica.

Dar dacă ești doctor, jobul te expune unei cantități imense de virus și vezi zilnic zeci de cazuri grave sau chiar morți, îmi închipui că nu e la fel de ușor să zâmbești la a mia memă cu ghanezi care dansează cu sicriul pe umeri. Iar dacă ești șomer și tragi de ultimele economii, nu te interesează foarte mult ultimele trenduri umoristice de pe TikTok. Totuși, mulți tineri continuă să glumească sau să consume umor, deși îi așteaptă încă o lună de izolare socială și statistici despre câți oameni au murit în ultimele 24 de ore. De ce?

Umorul este un mecanism de coping prin care oamenii încearcă să integreze și să înțeleagă mai bine experiența pandemiei, cu toate anxietățile și incertitudinile pe care le generează. „În bancurile cu Bulă, populare în comunism, multe situații amare sau injuste au fost digerate cu un pic de umor. Acesta a făcut tolerabil sentimente precum tristețea și disperarea”, explică Denisa Călin, psiholog și psihoterapeut integrativ.

Umorul apare când sistemul nostru cognitiv se blochează într-o informație nepotrivită cu celelalte. „E un fel de bomboană mentală pe care evoluția ne-a dat-o ca să depășim situații stranii. Dacă ne uităm la oamenii care glumesc în această perioadă, s-ar putea să găsim trăsături psihologice pozitive care îi ajută să treacă peste criză, să vadă dincolo de prezentul imediat”, spune Radu Umbreș, lector universitar la SNSPA și doctor în antropologie socială la University College London.

Antropologul crede că cei ce produc umor, nu doar îl consumă, vor să dea un semnal că sunt ok (deși poate nu sunt, în sinea lor) și pot glumi despre orice, inclusiv despre o criză atât de gravă. „Arăți că ești stăpân pe situație și nu situația pe tine”, spune Radu. Dar se poate întâmpla și invers, unii „nu iau pandemia în serios tocmai pentru a se proteja, prin negare sau ignorare selctivă, de o realitate neplăcută”, explică psihologul.

Într-o perioadă ca asta, cel mai căutat tip de umor pare să fie cel negru. E început de pandemie și mii de români care se întorc din Italia își infectează rudele în vârstă; internetul produce o memă cu un tânăr ce pozează ștrengărește la mormântul bunicilor. A tușit Arafat într-o conferință de presă, apare o memă cu interpretul mimico-gestual care traduce tusea oficialului printr-o cruce din degete. Spitalele se umplu de oameni infectați, curge un val de meme despre înfruntarea epică dintre bacteriile spitalicești și noul agent patogen.

În Spitalul din Craiova s-a încins o horă pentru un pacient vindecat de coronavirus.

Bomboana de pe colivă pare să fie, însă, mema cu ghanezii care dansează în timp ce cară un sicriu la mormânt. Am văzut-o folosită în zeci de situații și încă râd la ea. Mintea mea se blochează la nepotrivirea dintre suferința cauzată de moartea cuiva drag și dans, iar atunci apare râsul, explică Umbreș, care subliniază că imaginile respective se folosesc pentru a ironiza/sancționa niște acțiuni, comportamente sau personaje iresponsabile care nu țin cont de seriozitatea crizei prin care trecem.

În același timp, mema arată că durerea nu este singurul răspuns pe care oamenii îl au în fața morții. Și nu doar în Ghana, unde dansul e o celebrare ritualică a vieții, ci și-n România, unde la înmormântări se bea, se spun bancuri. Așa ne asigurăm că, deși cineva drag a murit, viața merge înainte. „Pe vremuri, exista o tradiție în care mâna mortului se lega cu o sfoară și când se apropia cineva, trăgeau de ea. Se speria lumea, mai leșinau babe. Există ritualuri funerare din toată lumea în care o parte e legată de suferință, iar cealaltă componentă este legată de viață”, explică antropologul.

Denisa Călin pune popularitatea memei pe seama anxietății oamenilor în privința supraviețuirii amenințată de accesul limitat la resurse, restrângerea libertăților, plus temerea că poți păți ceva fizic. „Oamenii folosesc umorul ca mecanism de apărare și detensionare, iar când râd la înmormântări, arată cât de frică le e, de fapt, despre cum vor supraviețui.”

Dar ce te faci când umorul nu e înțeles și acceptat de toți? De exemplu, când Silviu Gherman a ironizat campania de strângere de fonduri pentru Crucea Roșie a lui Ștefan Mandachi, antreprenorul sucevean n-a fost receptiv la tonul umoristic al parodiei și i-a cerut comediantului plata unor daune în valoare de un milion de euro.

Radu Umbreș leagă episoadele de acest fel de teoria filosofului englez Thomas Hobbes, care spunea că umorul e un mod de a-ți afirma puterea sau superioritatea asupra altora. „De multe ori așa e folosit, ca să umilești pe cineva, să-ți bați joc sau să atragi atenția asupra slăbiciunilor cuiva. Mema lui Gherman a transmis că-l critica pe Mandachi, că-i chestiona legitimitatea și intențiile. Acolo era o formă de antreprenoriat social destul de centrată pe sine, iar Gherman, în tradiția măscăriciului regal, a fost cel care l-a tras într-un fel în jos, ne-a îndemnat pe noi să facem mișto de Mandachi. Iar caterinca e un semn de egalitate socială, nu o poți face cu cineva care ți-e net superior social. Poți să râzi de el, nu cu el.”

Deși momentul a împărțit Internetul în două tabere, „Mandachi e un impostor și merită să râdem de el” și „cu așa ceva nu se glumește”, cert e că Gherman a lovit într-o persoană percepută drept superioară social. Demers legitim, din punctul meu de vedere, indiferent dacă ai râs sau nu la parodie. Dar în alte situații, românii lovesc în persoane aflate sub ei pe scara socială.

Asta s-a întâmplat și-n cazul memei rasiste despre Țăndărei share-uită de Vladimir Tismăneanu: un intelectual izolat într-un turn de fildeș din SUA a reprodus, în mod conștient sau nu, o insultă rasistă la adresa romilor. Glume la fel de discutabile vezi și zilele astea, pe seama conflictelor dintre poliție și categorii defavorizate din diferite colțuri ale țării. În ambele situații, ținta glumei pare să fie etnia cuiva, nu doar comportamentul iresponsabil. Practic, nu-l sancționezi pe om pentru ce alege să facă, ci și pentru ceea ce este.

„De asta avem o problemă cu glumele rasiste, xenofobe sau homofobe, lovesc într-o singură direcție, doar în jos. Glumele rasiste cu adevărat amuzante, oricât de problematice, fac mai mult decât să lovească, sunt cele pe care le spun chiar membrii acelei categorii. La un moment dat îți poți da seama când o glumă insistă mai mult pe amuzament sau pe denigrare, pe un stereotip”, explică antropologul.

Așadar, umorul e un răspuns social legitim în situația de față, important e cum îl faci și de ce. Dacă scopul glumelor tale e să lovești în cei deja la pământ, nu să amuzi și să calmezi spirite, poate ar trebui să te gândești un pic dacă merită efortul. Dacă ținta e alinarea anxietății, pe a ta sau pe a altora, eu te-aș îndemna să memezi liniștit în continuare, chiar dacă te vei lovi de apeluri la seriozitate. Noi să fim sănătoși.