Un psiholog român îți arată de ce nu e OK când oamenii te fac leneș

Lenea, oricât de enervantă ar fi, este mai degrabă un obicei, un comportament repetat, decât o problemă psihică în sine. Este un comportament pe care îl înveți, îl creezi ca o adaptare la realitatea din jurul tău și din care obții ceva (inconștient de cele mai multe ori).

Aud de atât de multe ori chestia asta, că Ionel e leneș, că Mihaela e leneșă și nu face nimic toată ziua și mă întreb cum anume trece neobservat faptul că, deși noi avem egală nevoie de odihnă ca și de stimulare și activitate, unii oameni pur și simplu adorm acea parte din ei și nimeni nu se întreabă ce-i cu ei sau dacă sunt ok.

Lenea vorbește la fel de tare ca orice alt comportament. Deși nu este o boală, lenea poate fi un simptom care spune un adevăr despre o realitate interioară, în nu prea multe cuvinte.

Dar ce spune mai exact lenea despre tine și ce poți face cu privire la asta?

Multe persoane care se confruntă cu dificultăți psihologice, la un moment sau altul, și chiar oameni fără probleme, dar într-un fel de repaus, sunt etichetați ca fiind leneși, fără să fie așa. Iată ce nu este lenea:

• Nu este apatia sau lipsa de voință (abulia) pe care o simt persoanele deprimate;
• Nu este dezangajarea sau comportamentul de evitare pe care le simt sau exprimă persoanele care se confruntă cu anxietate;
• Nu este somnolența indusă de orice formă de durere psihologică, stres, boală sau tratament;
• Nu este agresivitatea pasivă cu care unii oameni răspund vieții, ca o manifestare a personalității lor;
• Nu este o reflexie a unei condiții biologice anume (de exemplu, să fii cablat pentru mai puțină activare);
• Nu este starea de dolce far niente, în care pur și simplu nu ai nimic de făcut;
• Nu este procrastinare, unde pui deoparte sarcini mai importante, în favoarea altor sarcini triviale.

Lenea reprezintă, pe scurt, tendința să nu faci un lucru pe care ești perfect capabil și/sau pregătit să îl faci. Este pur și simplu tendința de a nu depune efortul respectiv.

Este un soi de inerție, de greutate emoțională și psihică, combinată cu o stare de latență (unde aștepți să se petreacă ceva), care nu ne este, tocmai, caracteristică.

Pentru că mulți oameni, deși tind natural să graviteze spre momente de o oarecare boemie, se simt mai bine atunci când fac efectiv ceva. „A face” aduce deseori satisfacții de moment. Deci, faptul că cineva decuplează sistematic pornirea „de a face” exprimă ceva despre ce anume se petrece cu persoana respectivă.

Și este, mai mult decât orice, o expresie a unei realități interioare, unde fie te simți (la un nivel) incapabil să faci lucrul respectiv (stimă de sine scăzută), fie inadecvat sau invizibil, dacă îl faci (ori că o fac, ori că nu, tot aia e), sau nu crezi, pur și simplu, în rezultatul efortului respectiv.

Ca cineva să depună efort în a face o acțiune, fie că asta înseamnă să mergi la sală, să înveți, să te duci la terapie, să ieși în oraș sau să ai o slujbă stabilă, trebuie să aibă încredere în rezultat. Pentru că tendința naturală a omului este de a căuta gratificarea, însă ea nu vine imediat, mai ales în cazul obiectivelor pe termen lung. Trebuie să ai încredere în tine și în proces, că vei ajunge acolo.

Asta nu se întâmplă, însă, pentru persoanele cu o stimă de sine scăzută. A căror imagine internă despre sine este avariată de convingeri nerealiste, cum că ar fi incapabili, inadecvați, răi, greșiți etc. și care abandonează înainte să fi încercat, preferând să ia gratificarea care e la îndemână acum. Pentru că nu cred, în sinea lor, că ei pot ajunge la mai mult sau că este mai mult pentru ei.

Așa ajungi să cunoști multe persoane despre care să gândești: „Băi, puteai să fii mult mai mult de atât, de ce nu ai încercat?”. Sau persoane pe care le privești cu iritare fiindcă nu fac nimic, deși tu știi că se autosabotează.

Lipsa de disciplină, care este adesea citată în incinta lenii, provine din convingerea că eficacitatea proprie este scăzută. Adică, fie că o faci, fie că nu, cândva se poate să fi învățat că nu ai niciun un impact și nu-ți revine nimic bun din partea celorlalți, ca și consecință a gesturilor tale.

Copii cu părinți deosebit de critici pățesc asta. Dacă ți s-a spus adesea că ești prost sau nu ești bun de nimic sau pur și simplu ai fost tratat cu sarcasm, ironie sau „așa, și?”, atunci când ai făcut ceva, poți să dezvolți pasivitatea ca expresie a credinței imprimată că orice faci nu faci bine sau nu contează.

Aveam un prieten drag care, deși inteligent, venea dintr-un istoric în care părinții îl tocaseră de atât de multe ori, chiar și atunci când făcea lucruri bune, făcându-l „idiot”, „prostovan”, „golan”. A fost atât de rău pentru el, încât când a trebuit să treacă prin facultate, abia a reușit să o facă. Pentru că simțea „lene” ori de câte ori încerca să învețe la cursuri. Nu își putea explica de unde vine asta.

Mulți copii supradotați sau pur și simplu inteligenți sunt caracterizați ca fiind leneși, când în realitate sunt nestimulați. Poți simți genul ăsta de lene, de decuplare, când ești supracalificat pentru ceea ce ți se cere și pur și simplu nu vezi utilitatea pentru tine să faci acel lucru.

Am auzit atât de mulți profesori tânguindu-se de calitatea scăzută a elevilor lor, copii care nu sunt nicidecum limitați intelectual. Dimpotrivă, copii inteligenți și provocatori, mai ales pentru cadre didactice slab pregătite și obtuze în gândire.

Deseori acestor copii li se pune eticheta: „e leneș, nu își face temele!”, când realitatea este adesea bilaterală și co-creată. Dacă nu le răspunzi intereselor, dacă ești irelevant pentru realitatea lor, dacă le spui lucruri pe care ei deja le-au înțeles, atunci tu ești cel care nu și-a făcut temele. Fie că ești părinte sau profesor.

Nu există leacuri directe, pentru că lenea este o expresie învățată a unei realități din interiorul tău și tu o poți folosi ca să o adresezi. Poate fi vorba de frica de eșec, de frica de succes, dorința de a simți că cineva are grijă de tine, de teama de așteptări sau poate chiar depresie.

Dacă lenea ta provine din stimă de sine scăzută, trebuie să lucrezi la încrederea în tine și poți începe prin a cuantifica victorii mici ale acțiunilor tale, oricât de mici. Asta va suprascrie, în timp, imaginea de sine negativă și îți va da avânt să plănuiești mai mult și să te organizezi.

Dacă lenea ta vine din deznădejde, trebuie să schimbi cadrul de referință, pentru că oamenii care te invalidează îți sunt pur și simplu toxici. Amintește-ți că nimeni nu poate fi greșit absolut tot timpul. Caută, deci, oameni care te pot vedea și sprijini, care te vor ajuta să îți schimbi percepția despre valoarea efortului tău.

Dacă lenea ta vine din nestimulare, trebuie să găsești acele grupuri și activități în care simți că aparții.

Denisa Călin este psiholog și psihoterapeut integrativ, lucrează cu și scrie despre probleme de sănătate mintală. O poți urmări și pe pagina ei de Facebook.