Cât de gravă e epidemia de coronavirus pentru românii care lucrează în turism

Până nu mai departe de-acum o lună, turismul părea unul dintre cele mai bune pariuri pe care puteai să le faci când îți alegeai jobul. Eu însămi m-am auzit de atâtea ori spunând: „Când vreodată o să pice turismul? Nu vezi că oamenii călătoresc din ce în ce mai mult?”, convinsă că, în compania de travel cu care colaborez, mă aflu la adăpost, ferită de pierderea jobului.

Am terminat Facultatea de Turism, așa că unii dintre cei mai buni prieteni ai mei lucrează tot în industrie, fie în corporații, fie pentru companii aeriene. Unii încă lucrează (mărunt, ca pentru a mai pune la punct ultimele chițibușuri înainte de vacanța pe termen nelimitat), alții sunt deja puși pe stand-by.

Arrivederci timpurilor în care o grijă reală era faptul că avea să bată ceasul de 30 de ani și tu încă n-ai plecat în anul ăla sabatic.

În ceea ce mă privește, mă tem, desigur: mi s-a suspendat cea mai mare parte a activității de freelancer și mă cam schimonosesc gândindu-mă la momentul în care va trebui să încep să bat iar din ușă în ușă cu CV-ul la subraț (digital vorbind). În ultimii câțiva ani am lucrat remote pentru un comparator de prețuri pentru călătorii ca traducător, content writer și social media manager. Pe seama acestui noroc am călătorit și am locuit în tot soiul de țări în ultimii patru ani și plănuiam încă și mai multe.

Deși ne încăpățânăm să sperăm cumva că lucrurile se vor întoarce fix acolo unde le-a lăsat apariția virusului SARS-Cov2, e din ce în ce mai limpede că zilele bune de altădată s-au cam dus. Epidemia de coronavirus a lovit cel mai puternic Turismul și HORECA, astfel că, Organizația Mondială a Turismului (WTO) estimează că numărul de sosiri va scădea cu 20%-30% în 2020, bazându-se pe comparația cu criza economică din 2009, când turismul a scăzut cu 5,4%.

În acest context, , se preconizează că 75,2 milioane de oameni care lucrează în turism își vor pierde locul de muncă, la nivel mondial, în 2020. Europa este a doua cea mai grav lovită regiune, cu o pierdere prognozată de 10,1 milioane de joburi.

Așa că am întrebat câțiva români care lucrează în turism să aflu cum se descurcă ei într-o perioadă în care multe granițe s-au închis, zborurile au fost suspendate, iar locurile iconice cândva aglomerate de n-aveai cum să-ți faci un selfie fără să intre și un străin în cadru sunt acum pustii.

„Viața de steward la momentul de față se scaldă serios în incertitudini. Țin minte că, în ultimele două luni de dinainte de a ne anunța că se anulează toate zborurile și că salariile noastre scad cu 70%, îmi beam cafeaua dimineața în timp de citeam raportul zilei cu numărul morților și infectaților. Făceam apoi un duș, mă bărbieream frumos, îmi puneam uniforma și mă pregăteam să lucrez, în sunetul permanent de strănuturi armonioase ale unei orchestre de șase sute de pasageri pe zbor. Fără mască, bineînțeles. La momentul respectiv încă zburam în cele mai afectate zone (China, Coreea de Sud, Malaezia) și cred că-ți închipui stresul de a fi închis într-o cutie de metal cu atâția pasageri veniți din toată lumea, fiecare, posibil purtător.

Acum stăm acasă, nu ne mai temem așa rău de viruși, ci mai mult de suspendarea contractelor de muncă. Zic „așa rău” pentru că suntem conștienți că putem fi chemați oricând să operăm vreun zbor special, pentru repatrierea celor blocați. Niciuna dintre variante nu sună prea bine și, totuși, fiecare sună mai bine decât cealaltă. Deși aș vrea să spun că echilibrul dintre reducerea riscurilor și creșterea veniturilor înclină mereu în favoarea celor dintâi, nu pot. Mai am momente.

Oricum, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama că am puține drepturi să mă plâng și mă cert singur pentru că îndrăznesc să mă gândesc la venituri, când spitalele sunt pline de oameni care se chinuie. La ambele capete ale seringilor.

Până una-alta, stau acasă, fac cursuri online, încerc să am un stil de viață mai sănătos și dobândesc noi skill-uri că acum nu mai știi când o să ai nevoie de un job part-time. Sper să ne vedem sus în curând cu tradiționalul Welcome aboard.” (Anonim din motive ce țin de job)

„Țin minte că, în ianuarie, când am aflat despre o nouă epidemie în China, îmi făceam datoria de corporatist și scrolam Redditul între două meetinguri. Lucrez în marketing turistic de zece ani, iar momentan sunt angajat la una dintre cele mai mari companii de travel din Germania. Firește că, atât eu cât și colegii mei, ne-am considerat la adăpost.

Săptămâna trecută, conștienți de cele câteva sute de mii de concedieri din industrie în ultima lună, am fost de acord cu toții să ne reducem orele într-un șomaj plătit, în parte, de către stat („kurzarbeit”) sau să fim plătiți parțial în acțiuni.

Situația work-from-home m-a prins locuind singur într-un studio de 20 de metri pătrați, într-o chirie ieftină pentru Berlin (680 de euro pe lună) și, deși munca de acasă m-a frustrat la început, acum sunt mai eficient ca oricând.

După despărțirea de Jira, mail și Powerpoint, îmi dau seama că nu mai rămân multe de făcut. Mă surprinde să văd cât entuziasm îmi poate cauza acum mersul la supermarket și probabil cel mai frumos moment al zilei sunt videocall-urile cu prietenii.

Partea cea mai dificilă este cancerul mamei care face chimioterapie la Iași. Obișnuiam să vin acasă la fiecare două luni, iar acum mă trec fiorii când văd un apel pierdut.” (Mircea, 28)

„Înainte să pice turismul, planurile mele se învârteau în jurul viitoarelor vacanțe sau ideilor pentru un trai mai comod, fără să-mi treacă prin cap că aș putea să rămân fără bani de chirie în viitorul apropiat. Dar, după ce mi s-a suspendat contractul, am început să privesc din alt unghi viața și planurile pe care mi le făceam. Dintr-o dată, m-am simțit norocos că economiile mă mai țin încă două luni, într-o perioadă în care oamenii din lumea întreagă se împrumută pentru subzistență. Oricât ar suna de clișeic, apreciez mai mult ceea ce am: o relație frumoasă, o chirie (și nu o rată), un câine, mâncare.

Dacă înainte mi se părea aiurea ideea de a lucra într-un call center, după ce am făcut lucruri mai complicate, acum mă uit la toate joburile cu egalitate. Ba chiar, iau în considerare relocarea într-un alt oraș.

Știi cum te simți când tocmai ai terminat facultatea și ai chef să încerci de toate? Ei bine, așa-s eu acum.” (Mihai, 29)

„Cum știi că ești pe cale să ieși din zona de confort? Simplu, te simți de parcă n-ai fi tu, începi să faci lucruri care până nu demult te înspăimântau sau ești angajat în industria turismului în mijlocul unei pandemii cum n-a mai văzut Pământul de o sută de ani. În ultimii doi ani, am avut cel mai tare job din lume, în opinia mea: digital marketing specialist la o agenție de turism de top din România.

Din păcate, de pe-o zi pe alta, m-am trezit în toiul unei crize inimaginabile (anul trecut pe vremea asta cel puțin, scenariul ar fi părut SF): nimeni nu mai călătorește! Activitate suspendată pe timp nelimitat, iar „nelimitat” e cam vag când vine vorba de job, prin urmare am fost disponibilizată ca urmare a desființării postului. Dublu șoc: aproape zero viață socială și îngrădirile pe care nici nu mi le imaginam acum două luni și fără loc de muncă.

Totuși, parcă nu-mi permit să mă plâng pentru că ferice de cei ce lucrează în digital și nu depind de o industrie anume. Acum, skillurile mele de marketing (cele pe care le voi șlefui cât pot perioada asta) pot fi folosite în multe domenii. Am început să-mi depun CV-ul și sunt sigură că momentul în care voi primi un „da, hai în echipa noastră” e fix după colț. Până atunci, ca în cazul tuturor, e imposibil să nu mă simt ca un soi de sinistrat al unui scenariu odios.” (Alice, 28)

Pe Iulia Hau o poți citi și în newsletterul ei La pas molcom.