Am dat de Adi Minune la Spike v. Irina Rimes și-am înțeles de ce românii au nevoie și de manele

Când vine vorba de muzică am mai mereu în minte versurile astea de la DOC: „[Orice piesă] iese azi direct, se bagă pe repeat până a doua zi” și mă gândesc că nu-s mulți artiști care s-ar putea lăuda cu asta. Lui Spike i-a ieșit cu „Manele” lansată în 2018 – a ajuns pe radio, dar a ajuns și la zeci de milioane de ascultări online. Irina Rimes a pățit la fel cu piese ca „Bolnavi amândoi” sau „Ce s-a întâmplat cu noi”. 

Nu-i menționez din întâmplare pe cei doi la un loc. Au fost într-un battle pe 13 mai la Red Bull SoundClash și-au adus pe scenă oameni din afara genurilor pentru care ai zice că-i asculți. Spike l-a avut pe Adrian Minune, de exemplu, în timp ce Irina Rimes l-a chemat pe Damian Drăghici. Și lista nu se oprește aici, c-au mai urcat pe scenă Carla’s Dreams, Adrian Despot sau surorile Osoianu. Ce să mai, muzică românească până la capăt.

Ziceam însă de „manelele” lui Spike care, în 2018, au cam supărat tot ce era de supărat, dar în special oameni care s-au simțit c-ar fi vorba despre ei. El n-a dat nume, doar a bătut apropouri. 

În 2022, a revenit la manele, dar de-alea pe bune și din lumea aia l-a extras pe însuși Adi Minune, omul care face cheful să fie chef și artistul care a unit lumea festivalurilor de EDM fără să știe sau să vrea. Ca o Minune, Spike a câștigat. Până la verdict au fost însă momente cel puțin deosebite și cât de cât memorabile, așa că ți le-am adunat aici să nu zici că le-ai pierdut.

Momentul lui Adi Minune parcă a reînviat publicul, căzut într-o amorțire de moment. Dintr-o dată, totul a devenit familiar pentru toți. Adrian a fost marele game changer al serii. A cântat „Chef de chef”, una dintre manelele lui emblematice, a dat tonul formației, a ținut ritmul și pe niște rockangeală ținută sus de colegii muzicieni ai lui Spike și chiar s-a încumetat să ridice ștacheta cu câteva versuri din „Așa sunt zilele mele”. În minutele alea a fost concertul lui, cu programul lui – iar publicul nu avea nimic împotrivă. Am văzut momentul. Tipul cu plete și flash-uri de lângă mine și-a dat seama că pe interior e mai manelist decât credea și a cântat și a dansat odată cu Adi Minune.

În timpul ăsta, Irina Rimes, pe scena ei, a cântat spendid și cel puțin spectaculos alături de Damian Drăghici și surorile Osoianu. A fost încă o demonstrație live și pe bune a credinței – confirmată – că Irina Rimes poate face show și să-ți lase impresia că ăsta-i cel mai natural lucru pentru ea. Și poate că e. Pe scena Irinei a mai venit și Carla’s Dreams, alături de mulți alți Carla’s Dreams, pentru a cânta „Eroina” și „Ne bucurăm în ciuda lor”. 

La Spike, pe scena albastră, se vedea că tot ce face se datorează faptului că știe cine e și ce vrea ca artist. Că metamorfoza lui artistică a ajuns la o maturitate, după ani în care s-a căutat, a dat și cu hate, dar a găsit acum calea spre muzică, în toate formele ei. Asta deși m-a contrazis înainte de show cu un răspuns tipic lui: „Niciodată nu știi cine ești, asta te face cu adevărat artist”. Mi-a mai dat și rețeta succesului și nu te va surprinde: „Ritualul meu e muncă continuă. Repetiții peste repetiții. Perfecționare până la ultima secundă de muzică din show”.

Maneaua a învins, că n-ai cum s-o egalezi decât cu alta, în altă formă, iar Irina Rimes a ales calea mai diplomată – sau un sound mai clasic de lăutărească și folclor, dacă pot spune așa. Spike a atins coada sensibilă a românului și nu-i puțin lucru să faci asta.

Nu zic, poate a fost un PR stunt, poate a fost un moment bine gândit, dar apariția lui Adi Minune pe aceeași scenă cu Spike creează încă un precedent care deschide o discuție mai veche. S-au mai văzut momente de genul. La Neversea, Salvatore Ganacci a pus manele și a intrat la sufletul românilor, la Electric Castle a ieșit un mic scandal după ce Tommy Cash a mixat manele. Culmea, amândoi au băgat aceeași piesă: „Așa sunt zilele mele”. Și poate momentul ăsta din 2022 e arc peste timp cu vorbele Paraziții din ‘99: „Băieții mei ascultă doar hip hop și manea.”

Un lucru e cert după eveniment și după discuții: cu cât românul se va cizela și va învăța că până acum a fost educat să fie rasist, inconștient sau nu, abia atunci nu va mai strâmba din nas când aude acorduri de manele. Iar semnele sunt bune, eticheta de incultură (subcultură?) nu-și mai are rostul acum. Oamenii oricum se împart de la sine când e vorba de dezbateri și gusturi muzicale.

Să asculți manele nu mai e o chestie de rușine, dar nici de flex ca să arăți ce personalitate puternic inclusivă ai tu. Consumi ce vrei, că uită-te și tu la câta piața de muzică există acum, de la clasicii din secolul trecut la tineri care experimentează masiv cu orice. Atât timp cât te atinge la suflet muzica e artă. În aceeași notă poți să vezi și cazul lui Alex Velea care a știut cine e și ce vrea și-a dat României trapanele în formă continuată. 

„Muzica se schimbă și fiecare e liber să facă ce vrea, eu însă vreau să livrez calitate”, mi-a spus Spike. „Știu foarte bine care îmi e locul și în fiecare zi muncesc să-mi consolidez poziția dobândită.”

Habar nu am când românii o să fie conștienți de cine sunt cu adevărat. Eu măcar încerc să deschid niște conversații prin articolul de față. Îmi e greu să cred că schimbarea vine așa repede, mai ales după un eveniment de genul ăsta, dar cert e că vine-n timp prin momente.

Independent de cazul „România v. Manele”, Red Bull SoundClash a pornit diferit în funcție de artist. Irina Rimes a început cu un build-up de piese, în timp ce Spike a dat-o sus și tare și sus. N-ai zice asta după scorul final: 450,2 decibeli versus 449,1 decibeli. 

Stai, ce? „Ce-s” cu decibelii ăștia, întrebi? Okay, treaba stă cam așa. Se iau doi artiști opuși ca stil, ca idei, ca gândire, ca ce vrei tu. Fiecare primește o scenă și timp de două ore se duelează în cântare și muzici menite să încânte publicul la maximum. La mijloc, cei doi sunt arbitrați de un maestru de ceremonii. În cazul de față a fost Adi Despot.

Au fost patru runde de jurizare: The Cover, The Take Over, The Clash și The Wild Card. La finalul fiecărui moment publicul spectator urlă cât consideră că merită actul respectiv și sunetul e măsurat cu un decibelmetru. Publicul are, la propriu, ultimul cuvânt. În 2022, la Romexpo, au venit vreo 3 500 de oameni și ei au produs scorul mai sus menționat. 

De ce se bagă artiștii la așa ceva? M-a lămurit Spike: „Să-mi demonstrez mie niște lucruri, în primul rând, dar și unei categorii noi de public, care, până acum, poate nu m-a observat în întregime. Plus că mă ajută să-mi dezvolt creativitatea și versatilitatea ca artist. A fost un challenge”.

După trei runde în care au arătat că pot să facă un cover unic după melodia „Crazy” a lui Gnarls Barkley, după ce piese de-ale lui Spike au fost cântate de Irina Rimes și viceversa, după ce s-au clash-uit pe reggae, electro și folclor, la ultima rundă – The Wildcard – s-a dat duelul pe bune și s-au produs minuni.

Acum când fac bilanțul pot spune ca Spike și Irina Rimes au fost aleși extrem de bine. Sunt sus de tot în carierele lor, fiecare are ceva de spus care atinge mii de oameni, sunt, evident, opuși artistic, dar uman s-au îmbinat perfect. Și legit amândoi au fani pe bune, care stăteau devotați în fața scenelor și îi încurajau.

Personal, mi-ar fi plăcut să îl aud și pe Spike ăla vechiul, dar nu pot spune ca m-a deranjat ăsta nou. A reușit să fie in tune cu lumea. Cât despre Irina Rimes, deși impecabilă muzical, vizual și artistic, mi-ar fi plăcut să iasă din matcă și să se dezlănțuie cu toată forța. În orice caz, în funcție de momentul în care i-ai descoperit, pot spune c-au evoluat impresionant amândoi. Și pare că mai au putere de-a continua, ceea ce nu poate fi decât un câștig pentru public.

Aș putea greși, dar s-au mai văzut greșeli, așa c-o zic: este cel mai bun moment pentru muzica românească. Sunt oameni care vând în afară – piese și pe ei ca artiști sau producție, se fac bani mai bine ca niciodată și, mai ales, se experimentează mult. Nu tot ce se lansează azi intră de mâine pe repeat și nu toate numele care se învârt prin urechile tale vor mai fi acolo în cinci sau zece ani. E însă certitudinea asta că e mai bine ca niciodată și așa ar fi firesc să fie.