Am înțeles, în sfârșit, de ce statul a eșuat cu vaccinarea și ce putea face, de fapt, pentru români

În decembrie 2020, vaccinul a ajuns în România. În primăvara lui 2021 deja se discuta dacă respectiva campanie de vaccinare va avea succes și în rândul populației generale, când va avea acces. Mă rog, între timp am văzut cum au mers lucrurile. Tzancă Uraganu a zis că face manea pro-vaccinare, n-a lansat-o, dar ar fi funcționat?

Dilema asta, și alte câteva, le-am discutat cu sociologul Dani Sandu. Am pornit discuția cu el de la cum a văzut comunicarea autorităților în ultimii doi ani de pandemie la de ce a fost insuficientă și, de multe ori, deficitară. Firesc, nu lipsesc politicienii din schemă care au încercat să-și facă boost creditului social, niște popularitate, din acest moment. Discuția a ajuns firesc și la vedete ca Tzancă Uraganu, Smiley, Selly și, mă rog, toate cele care îți vin în minte și care au relevanță pentru tine. Ar fi adus astfel de celebrități vreo modificare în campania de vaccinare? Pe scurt, da, dar nu pentru c-ar fi venit cu mesaje de îndemn la vaccin sau la respectarea diverselor măsuri.

Dani are 36 de ani și e doctorand în Florența, Italia, în cadrul Institutului Universitar European, și fost bursier al Institutului Aspen. Alegerea lui pentru discuția asta n-a fost întâmplătoare, deoarece, de când a început pandemia, a tot scris analize pe Facebook ca să ne ajute pe noi ceilalți să înțelegem numerele care ne-au umplut ecranele. Practic, umanizează statistica.

Mai departe îți las cuvintele și analizele lui pe subiect. Poate te ajută să înțelegi un pic mai bine România de ieri, situația de azi și ce se poate face mai bine mâine.

În primele două luni, comunicarea s-a dus către direcția aproape militară, de top-down – loialitate perfectă, niciun fel de dialog. A funcționat într-o oarecare măsură, pentru că era o criză evidentă, așa că într-un fel sau altul, normele au fost relativ bine respectate în primele luni. Așa a fost peste tot în Europa – erau niște lucruri care puteau să îmbunătățească situația, să limiteze transmiterea bolii și acele lucruri erau în general legate de rămasul în casă. Ce m-a descumpănit pe mine foarte tare a fost că au continuat în același ritm. 

Nouă, ca societate, nu ne e foarte ușor să vorbim în termeni de incertitudine, ori asta e o problemă cu care e greu să te confrunți în perioade de criză. Ține un pic și de capital social. Ca o paranteză, uită-te și la felul în care privim actul politic sau administrativ. Îl vedem ca pe un serviciu, ca o formă sau alta de răspuns tehnic corect. Nu prea se discută despre viziune, despre minimizarea riscurilor, despre traiectorie ideologică, este mai mult ideea de – ești bun la ce faci, ori nu. Politica este mai mult de atât și comunicarea la fel. 

Din pozițiile de putere, autoritățile au o dificultate în a spune „nu știu”, care este o chestiune culturală, și avem problema de capital social, adică încrederea în instituții. Dacă am încredere în instituții, e relativ ușor să zic: „nu înțeleg ce faceți voi acolo, nu mă prind foarte clar, dar am încredere că sunteți bine echipați, sunteți deștepți și am încredere că este cea mai bună chestie pe care o putem face”. 

În România, a existat un boost politic semnificativ dat autorităților la începutul pandemiei și în momentul în care au sosit vaccinurile. Era carnaval! Am beneficiat de faptul că suntem în UE și am primit vaccinuri la fel ca alte state europene, iar asta s-a reflectat către autoritățile politice. Doar că autoritățile politice – compuse majoritar din lideri neexperimentați – au vrut să se lipească cât mai bine de acest capital. 

Aproape zilnic, premierul de atunci, Florin Cîțu, vorbea despre niște chestii destul de tehnice și care nu aveau niciun motiv să fie discutate de către primul ministru. Și-a asumat responsabilitatea pentru ceva ce, în primă fază, părea un boost politic. Ulterior, când nu a mai mers, a devenit o slăbiciune politică.

I-a venit la îndemână să spună: nu e treaba mea, e treaba instituțiilor, eu i-am împuternicit.

Încrederea e lubrifiantul relațiilor sociale. Fără cooperare între oameni nu ai cum să beneficiezi de avansul tehnologic și științific care există la nivelul societății. În locurile în care nu există genul ăsta de încredere nu poți să profiți că ai medici foarte buni, spitale bune, o rețea de cunoaștere dezvoltată.

E foarte ușor să mergi pe ideea că medicii epidemiologi și oamenii de știință recomandă să faci asta sau asta. Dar în momentul în care timpul mediatic, nu neapărat doar cel tradițional (TV), cât și social media, este împărțit între medici care spun „vaccinați-vă și stați în casă” și medici – foarte puțini de altfel, dar foarte des reprezentanți în media sau online – care spun „nu vă vaccinați și nu purtați mască”, atunci e normal ca percepția consumatorului de conținut să fie „păi, medicii nu sunt de acord”. 

Ei n-au de unde să știe că 99 la sută dintre medici recomandă respectarea măsurilor și doar unu la sută sunt împotrivă. Pentru că raportul ăla din lumea reală e reprezentat în spațiul mediatic ca fiind relativ 50–50. Astfel, îți trebuie o sursă suplimentară de informație sau de încredere pentru a decide în care dintre cele două direcții să te duci.

Dacă ai un pic de capital social și cultural poți să faci distincția asta, dar fără ele e la fel de ușor să zici: „băi, medicii nu sunt de acord, așa că nu pot să am încredere neapărat în asta, deci mai aștept” – și asta este reacția generală față de vaccinare.

Mesajele transmise pot fi sintetizate într-unul: „poartă mască, vaccinează-te ca să te protejezi, ca să-i protejezi și pe ceilalți”. O abordare de tipul ăsta lasă la latitudinea individului ideea de a evalua pe cont propriu riscurile. Problema asta creează două dificultăți majore. 

Suntem incapabili să măsurăm riscurile astea pentru niște lucruri pe care nu le cunoaștem și poate apărea atitudinea de tipul: „asta e o boală care-i afectează pe cei slabi și bătrâni, dar eu sunt puternic.”

Cealaltă problemă care vine de aici e investiția la binele comun. Dacă nu e evident beneficiul pe care îl aduci societății, nu te gândești neapărat că gestul de a te vaccina, de a respecta restricțiile, este pentru ceilalți.

Aici a fost o mare problemă de comunicare, pentru că, în mai toate momentele cheie, atât Gheorghiță, cât și fostul premier Cîțu au spus: nu avem o problemă atât timp cât oricine care vrea să facă vaccinul, are acces la vaccin. Nu despre asta e vorba, ci despre cine sunt oamenii care nu s-au vaccinat – una e să ai rată de vaccinare mare în rândul celor de peste 65 de ani, alta e ca cei mai mulți dintre cei vaccinați să aibă sub 50 de ani.

În primul rând, aș zice că we were kind of doomed de la început. Motivul pentru care e bine să investești în capital social pe vreme bună este că, la un moment dat, o să ai vreme nașpa și trebuie să ai ceva pe care să-ți construiești o reacție la o criză.

În al doilea rând, e foarte dificil să te gândești la un mod de a comunica într-un fel care se bazează exclusiv pe încredere. De asta nu puteam neapărat să împrumutăm strategii folosite direct în Vestul Europei. A fost foarte subestimat timpul necesar pentru a pune lucrurile pe picioare și, din nou, cred că asta vine mai degrabă din perspectiva militărească.

Am impresia că inclusiv la Comitetul Național de Coordonare a Activităților privind Vaccinarea (CNCAV) a fost ideea asta că dacă lucrurile au funcționat bine, nu contează neapărat cum comunică, pot să continue așa. Asta este o perspectivă foarte limitată asupra lucrurilor.

Nu în ultimul rând, e incapacitatea de a-l face pe cetățean să înțeleagă că ăsta e un maraton, nu un sprint, iar asta a sporit frustrarea care e hrănită de neîncrederea în instituții. Partea din populație care refuză să urmeze restricțiile sau să se vaccineze spune că are nevoie de mai multe informații, că nu înțelege foarte bine. Astfel, nu e un refuz direct. Nu cred însă că numărul oamenilor care protestează prin aceste gesturi e atât de mare. E, totuși, o chestiune de viață și de moarte.

Ce nu am avut deloc, și ar fi trebuit să avem, era o modalitate de a îmbrățișa nesiguranța. Venit direct și spus: „nu știm nici noi, nu știe nimeni. Nu avem răspunsuri clare, trecem prin aceeași chestie cu toții”; ca să ai previzibilitate și, într-un fel, proporționalitate, adică duritatea măsurilor disciplinare pe care la ceri trebuie să fie proporțională cu dificultatea de sănătate publică națională.

Cred că grupul de comunicare a urmărit felul în care au făcut lucrurile alde Spania, Portugalia, Franța. Dar s-a uitat la măsurile disciplinare, la partea de stick, și le-a luat pe alea. S-a uitat la partea de carrot și a zis că noi nu avem nevoie de așa ceva. (Lucrurile s-au schimbat în ultimele luni, dar nici măcar asta nu s-a făcut într-un mod coerent; vezi stadiul trecerii legii certificatului verde etern blocată în Parlament.)

Am venit în România prin vară și nu mi s-a cerut în niciun moment certificat verde, nu eram întrebat dacă sunt vaccinat, niciun fel de treabă. Evident că în momentul în care nu vezi partea de carrot, ci doar de stick de care simți că poți să te ferești, care-i motivul pentru care ai face asta?

Totodată, tot pe subiectul comunicării, nu au fost luați în serios cei 50–60 la sută dintre români care nu fac un efort activ să se conecteze la discursul public. Oamenii ăia sunt convinși pe mecanisme foarte diferite și e foarte dificil să ajungi la ei. Sunt cei care nu consumă în mod activ știri. România are o bucată mare din societate care este în categoria asta. Mai mare decât alte state.

Implicarea individului presupune și implicarea presei. Eu știu că m-am enervat teribil în momentul în care l-am auzit pe un premier, cred că era Ludovic Orban, care a susținut că e falsă ipoteza conform căreia numărul de teste determină numărul de pozitivi. Eram: dude, matematic, dacă faci o sută de teste o să ai maximum o sută de bolnavi, dar dacă faci o mie de teste s-ar putea să ai mult de o sută de bolnavi! Cum și-a imaginat că l-ar lua cineva în serios?

Aici am identificat altă problemă: oamenii din presă, de multe ori, aveau impresia că înțeleg situația mult mai bine decât oamenii cu care vorbeau și care reprezentau instituțiile și luau deciziile. Asta nu are cum să nu otrăvească raportul. Dacă eu am impresia că habar nu ai subiectul pe care iei decizii și pe care mi le comunici mie, evident că eu o să te iau peste picior. Și dacă eu fac asta, tu data viitoare s-ar putea să nu mai fii drăguț cu mine. Raportul ăsta nu are cum să funcționeze, dacă nu există un minim respect care să susțină cooperarea.

Implicarea presei a fost făcută pe post de alibi: facem minimum necesar ca să spunem că ne-am făcut treaba, dar nu muncește nimeni neapărat la raportul de încredere și reciprocitate. A funcționat totul pe ideea asta metaforică: declarăm stare de urgență, închidem tot, ne rezolvăm problema și după deschidem. Asta e strategie militară de anii ‘50–‘60 și n-are cum să mai funcționeze acum, mai ales pentru doi ani sau de cât timp e nevoie pentru situația asta.

În Italia, foarte surprinzător pentru mine, e că nu ajungeau aproape niciodată politicienii de nivel înalt să vorbească despre prioritizări care țin de sănătate publică. Vorbeau în general aleșii locali, oamenii din circuitul ăsta de administrare a problemei. Au fost o vreme niște militari, poate și ministrul Sănătății, dar transferau autoritatea către medici.

Cea mai mare lecție pentru toată lumea e că politicienii sunt, prin natura lor, adorați de o parte a populației și urâți de o altă parte a populației. Riscul este ca partea care-i urăște să plece direct de la premisa că ce spun este ridicol și așa i-ai pierdut din start. Pe când, dacă vorbește un specialist care n-are un interes politic ulterior, îți e mai ușor să-l iei în serios și să accepți argumentele ca tehnice, nu politice.

Vezi asta și la Alexandru Rafila, actualul ministru al Sănătății. Nivelul mare de încredere la momentul actual este foarte puțin legat de partidul din care face parte. Poate că, la un moment dat, a început să fie relevant și partidul, dar el a fost prezentat încă de la început, peste tot, ca reprezentant al Organizației Mondiale a Sănătății.

Sigur, se poate ridica o dilemă: afilierea lui cu PSD îi anulează neutralitatea pe care i-o dădea poziția de reprezentat OMS? Aș zice, pe scurt, că nu avem standarde etice foarte clare pentru genul ăsta de lucruri, ele sunt mai degrabă informale. Și orice standard informal funcționează doar atât timp cât există niște norme sociale care să te sancționeze dacă greșești. Nu există însă normele sociale care să sancționeze mai nimic. 

S-a ridicat comunitatea medicală să zică: „băi, ai făcut o nemernicie!”? 

Asta e o altă problemă și ține tot de capital social: capacitatea de autoadministrare sau administrare prin norme care sunt pozitive social. În momentul în care ai disoluția asta instituțională generală, pâcla aia mică de încredere dispare. Și trebuie să construiești instituții noi.

Retrospectiv e clar mai ușor de judecat, dar, dacă aș fi fost în Grupul de Comunicare, foarte clar m-aș fi dus nu doar pe comunicare, ci inclusiv pe logistică. Nu aș fi trecut la următoarea etapă de vaccinare până când nu aveam măcar 60 la sută măcar din fiecare grupă de vârstă de peste 65 de ani. Și aș fi zis: okay, începem să-i vaccinăm pe cei care sunt sub 65, meserii esențiale abia în momentul în care avem măcar 60 la sută din grupurile astea trecem la alții. Sunați-vă bunicii, părinții, spuneți-le să se vaccineze. Cu cât o fac ei mai repede, cu atât mai repede ajungem și la voi.

Cel puțin decizia de a da drumul la vaccinare pentru toată lumea atât de devreme mi se pare unul dintre cele mai nasoale lucruri care puteau fi făcute. Pot să înțeleg și criteriul politic în virtutea căruia au luat această decizie. Dacă insistai pe a vaccina doar oamenii în vârstă la început și abia după dădeai drumul și celorlalte categorii, ai fi avut o rată de vaccinare foarte lentă, pentru că e greu să-i vaccinezi pe cei în vârstă, e greu să-i convingi, să-i găsești, trebuie să mergi la ei acasă. Și ei au vrut o rată de vaccinare rapidă și mare, și cât am fost pe primele locuri în Europa, unde nu ieșea domnul Cîțu să spună cât de tari suntem noi, dar sacrificând prioritizarea, au obținut o lună, două de publicitate bună și după s-a făcut praf.

Nu e etic, dar este un pic de mentalitate de scarcity – dacă nu e ușor să obții ceva, începi să te gândești altfel la beneficiul respectiv. Și poți jongla în diverse feluri cu impresia generată în rândul oamenilor. Nu mai știu unde au făcut asta, dar centrele de vaccinare, accesibile tuturor, erau relativ goale. Așa că au decis ca patru ore pe zi să vaccineze doar dintr-un anumit demografic. A crescut enorm prezența, pentru că oamenii aveau impresia că e un beneficiu numai al lor.

Mai merită să adaug ceva aici, una dintre chestiile pe care le-am văzut într-un focus grup legat de instituția de endorsement. Presupunem că dacă punem personaje mondene să vorbească despre vaccin, cumva există mai multă încredere în celebritățile respective și, implicit, oamenii care îi ascultă o să se vaccinare. Mecanismul e mult mai insidios decât atât.

Eu aud de-o vedetă că s-a vaccinat, nici nu trebuie să-mi spună s-o fac și eu, doar să aud că a făcut asta. În acel moment, gândirea mea este: vedeta respectivă are acces la o grămadă de bani, așa că are acces la cei mai buni medici, înțelege cel mai bine dacă este okay sau nu să te vaccinezi, s-a vaccinat având acces la această mare de informații, așa că și eu ar trebui să o fac. Eu, ca individ, fac un piggyback pe spatele acestei celebrități și iau aceeași decizie, dar nu e vorba că am încredere, e vorba că despre respectivele persoane cu notorietate publică presupun că sunt bogate și inteligente. E o formă de împrumut de clasă socială, dacă vrei. Poate să nici nu-ți placă celebritatea în cauză atât timp cât o recunoști ca statut social, ca un ceva care are o însemnătate specială în societate.

Campaniile de comunicare care mi s-au părut cele mai eficiente sunt cele simple și comprehensive, cele care nu se bazează pe acces, de exemplu cele care se duc mult și pe local, sunt chestiile alea care participă toată lumea. Adaptarea comunicării. Hipercentralismul ăsta decizional mi se pare că lasă niște sechele nasoale, pentru că nu se gândesc la cei 60 la sută din populație care nu urmăresc de la media tradițională.

Nu este încă prea târziu. Nu există stat la care să mă fi uitat care să nu fi făcut niște greșeli mari de tot în perioada asta, a fost o perioadă de învățare intensă. Problema noastră principală este că noi am făcut multe greșeli la rând și de multe ori am persistat.