De ce orice campanie pe reciclare pe care o vezi în România este o mare vrăjeală

Trăiești înconjurat de lucruri pe care le consideri indispensabile, dar care acum două sute de ani nu existau — de la smartphone-uri la fel de fel de cosmetice. Ce au în comun lucrurilor astea? Majoritatea sunt făcute, într-o anumită măsură, din plastic. Plasticul e folosit pentru fabricarea atâtor lucruri pe care de care te folosești zilnic încât nici n-ai putea să le ghicești pe toate. E ieftin, volatil și, cel mai nasol, una dintre principalele cauze ale degradării mediului înconjurător.

Clipul ăsta îți dă cea mai bună metaforă pentru ce înseamnă plasticul, inspirată din legendele grecești: Când regele Midas a primit ca favoare din partea zeilor îndeplinirea unei dorințe a zis că vrea ca orice atinge să se transforme în aur. La început, s-a bucurat de bogăție, dar după și-a dat seama îngrozit că mâncarea și băutura se transformau și ele în aur. Întristat de toate astea, și-a luat fiica în brațe, dar și-a dat seama prea târziu ce a făcut. Cam așa și povestea cu plasticul, materialul minune care trebuia să ne ușureze viața, dar ajunge să distrugă totul în jur.

Acum vreo 150 de ani, obiectele uzuale erau produse din diverse materiale, presupuneau muncă mai multă și costau pe măsură. Cu timpul, au fost inventate mai multe materiale sintetice care au făcut producția lor să fie uniformizată și mai ieftină. De la celuloză la bachelită la polistiren la vinil la acrilic la polietilenă și până la toate tipurile de plastic din prezent pe bază de petrol. Produsele scumpe din trecut au devenit produsele de masă din prezent vândute la prețuri accesibile. 

Atât de accesibile că acum se vând și portocale direct decojite și ambalate într-o caserolă din plastic. Hm, numai dacă ar fi existat un „ambalaj” natural pentru miezul portocalelor...

Numai că prețul redus s-a dovedit a fi o sabie cu două tăișuri. Odată cu explozia produselor din plastic din deceniile postbelice au crescut și munții de gunoi. Era atât de ieftin încât a devenit mai ușor și profitabil să faci ambalaje de unică folosință pe care să le arunci în loc să le refolosești. Lucrurile se complică atunci când durează de la zeci și până la sute de ani ca materialele din plastic să se descompună. Asta dacă nu sunt arse pur și simplu — tot o soluție proastă din cauza substanțelor toxice emise. 

Când zic că plasticul e peste tot, chiar e peste tot. De la vârful Everest și până la fundul oceanelor, nu există loc necontaminat de gunoaie din plastic. Chiar și plajele insulelor nelocuite de oameni se umplu de plastic adus din oceane. Dacă nu e clar, „peste tot” înseamnă că plasticul se dezintegrează în bucăți tot mai mici încât găsești particule de microplastic în mâncarea ta, în corpul tău și al nou-născuților. Ai zice că ești un pic cam prea relaxat pentru cât de gravă e situația, nu?

Primul lucru care-ți vine în minte este „păi, să reciclăm, normal!”. Influențat de promovarea continuă a minunii reciclatului și dorința de a contribui la „schimbare”, am început de câțiva ani să sortez și eu gunoiul selectiv: menajer, sticlă, plastic, carton, aluminiu și tot așa. ONG-urile susțin reciclarea, corporațiile o promovează, Uniunea Europeană o încurajează, deci clar asta trebuie să fie soluția, nu? Trebuie doar să reciclăm tot și vom salva planeta. Din păcate, „soluția” nu prea pare să funcționeze. 

Era frumos să fie așa simplu, nu? Așa s-au gândit și marile companii care beneficiau de pe urma industriei masive a plasticului. Așa că au investit în diverse campanii care mută atenția spre responsabilitatea individuală de a arunca gunoiul unde trebuie și de a sorta selectiv pentru reciclare. De câte ori se apropie pericolul de a interzice produsele neesențiale din plastic, hop!, apar campanii și promisiuni de a produce schimbări uriașe prin miracolul reciclării.

Ironia e că cei mai importanți promotori ai reciclării sunt tocmai poluatorii cei mai mari. Surprinzător sau nu, promisiunile lor nu sunt decât rar îndeplinite. Chiar dacă devine tot mai popular, fenomenul reciclării nu pare să țină pasul, mai ales dacă ții cont de faptul se estimează că în următorii 30 de ani vom produce de patru ori mai multe deșeuri din plastic decât am produs în ultimii 60. Și atunci, de ce este promovată reciclarea mai mult ca orice altă alternativă? Este ea viabilă până la urmă? 

Nu trebuie să uiți că reciclarea e un proces industrial, nu e un proces sută la sută curat, explică pentru VICE Elena Rastei, activist de mediu și specialist în sustenabilitate pentru ONG-ul ZeroWaste România. Acest proces e de preferat față de incinerare, de exemplu, dar și el implică un consum de energie și poluare.

„E o parte din soluție, dar ar trebui să fie ultima soluție, doar acolo unde este inevitabil”, spune ea. „E nevoie de colectare separată, care contribuie la un grad de reciclare mai ridicat, dar tot acest focus pe reciclare este mult prea mare în comparație cu adevăratele soluții — reducerea consumului, refolosirea și oprirea producției de materiale și produse nereciclabile, în special plastic de unică folosință.”

O altă chestie ar mai fi și faptul că o mare pare parte dintre ambalaje și produsele din plastic sunt nereciclabile. De altfel, poți afla ușor cum stă treaba dacă te uiți la codul ștanțat pe recipiente. Nu de alta, dar pe lângă treaba cu potențialul de reciclare, unele sunt mai nesănătoase decât altele. 

De exemplu, noi în România avem capacitate de reciclare doar pentru codul 1PET și foarte puțin pentru codurile 2HDPE, 4LDPE și 5PP, spune Elena. „O parte din plasticul din magazine are codul 3PVC sau codul 7O (Other), adică nereciclabile, deci cel mai probabil va lua calea coincinerării în fabricile de ciment sau în gropile de gunoi.” 

Să zicem că ți-ai convins administratorul de bloc să colectați selectiv gunoiul, după care ești atent să nu arunci cartoanele de pizza la resturi menajere și gata, îți zici că reciclezi, deci ai salvat planeta. Problema e însă mai complicată. „Cetățeanul are impresia că reciclează. Corect însă e că el consumă, generează deșeuri și în cel mai fericit caz le separă. Apoi reciclarea se poate produce sau nu”, nuanțează Elena.

Ca să explice mai bine cum stă treaba de fapt, ea dă exemplul Suediei, care susține că atinge un prag de reciclare de 99 la sută. De fapt, aici e vorba și despre incinerare, ceea ce înseamnă în Suedia se reciclează sub 50 la sută din ceea ce se colectează separat, iar cealaltă jumătate ajunge în instalații de incinerare cu valorificare energetică. „Ori, distrugerea prin incinerare a acestor materiale, chiar și cu recuperare de energie, creează o cerere pentru alte «deșeuri», încurajând mineritul și exploatarea resurselor primare. Incinerarea deșeurilor ar avea sens, dacă am avea o altă planetă pe care să migrăm”, descrie Elena situația.

Dacă Suedia se află pe primul loc în Europa la reciclare, România se situează de partea cealaltă a clasamentului, pe penultimul loc. Țara noastră are și o obligație față de Uniunea Europeană pentru a ajunge să recicleze 50 la sută din deșeurile municipale până în 2020 dar mai e mult până acolo, așa că între timp plătim penalizări până când se remediază situația.

Conform statisticilor, un cetățean român produce într-un an doar jumătate din cantitatea de deșeuri pe care o produce un cetățean din țările vestice. Aici vine reversul medaliei: în multe locuri unde a fost introdusă colectarea separată a crescut consumul, fiindcă oamenii încep să aibă impresia că dacă produc deșeuri nu mai impactează mediul. 

Elena spune că obiectivul principal ar trebui să fie prevenirea la nivel macro, adică o legislație care să oprească companiile din a mai pune pe piață produse cu un impact negativ major asupra mediului. Responsabilitatea ta ca cetățean care alegi să nu-ți mai bei cocktailul cu paie de plastic vine apoi.

„Noi promovăm la nivel european conceptul de economie circulară zero deșeuri și am militat intens pentru ținte de prevenire în sprijnul ei. Dar mai multe guverne, printre care și România, Ungaria, Marea Britanie sau Polonia, s-au opus în perioada consultărilor pe pachetul legislativ european de economie circulară”, spune specialista de la ZeroWaste România. „În loc să ne concentrăm pe ținte de reciclare, ar trebui să ne concentrăm pe ținte de reducere a deșeului cu 50 la sută. Din păcate, lobby-ul industriei a fost hotărâtor.”

„Prin acest lobby dus pe multe fronturi nu s-au opus pe față ideii de economie circulară, ci au golit termenul de sens, au făcut din sustenabilitate un termen vag care de fapt nu propune nicio schimbare majoră”, explică Elena. „Aceeași situație o întâlnim și când autoritățile folosesc aproape interschimbabil termenii de reciclare și valorificare a deșeurilor.” Practic, a ajuns să fie numită „valorificare” și arderea de deșeuri, care vine cu niște costuri semnificative pentru sănătatea publică. Dacă trăiești în București, dar nu numai, știi deja pe pielea ta ce înseamnă asta.

În ultima vreme, s-au luat câteva măsuri în direcția bună, dacă e să te uiți numai la directiva europeană care elimină plasticele de unică folosință: tacâmuri, farfurii, paie pentru băuturi etc. Ar mai fi și sistemul de garanție-returnare pentru ambalaje de băutură, aprobat în octombrie de Guvern, care va deveni obligatoriu pentru toate magazinele. Ar ajuta, desigur, dacă supermarketurile ar oferi posibilitatea să cumperi produse vrac și să vii cu propriul recipient.

„Schimbarea poate începe cu fiecare dintre noi, dar nu se poate încheia cu succes”, spune Elena. „Ce trebuie să înțelegem noi până la urmă este că schimbarea de care avem nevoie e atât de mare încât nu poate veni doar din inițiativele individuale ale cetățeanului și ale producătorilor, de jos în sus. Schimbarea se poate produce dacă recunoaștem adevărații responsabili și impunem măsurile eficiente la timp”, conchide ea.

Ca o concluzie, discuția cu Elena mi-a confirmat ceea ce citisem la mulți alți experți din lume: Nu există o soluție magică pentru plastic, deși ne dorim și ne mințim singuri că ar exista. Reciclarea, inventarea unui nou tip de plastic ori bacterii care să mănânce plasticul din oceane – toate astea sunt doar un pansament care nu rezolvă problema mare. 

Singura soluție — renunțarea la plastic oriunde e posibil — pare să fie și cea mai incomodă atât pentru corporații, pentru că le afectează profitul, cât și pentru noi consumatorii, pentru că ne-am „răsfățat” prea mult să avem toate avantajele plasticului fără să ne gândim la consecințe. Dar, pentru că asta-i singura planetă pe care o avem, nu văd ce altă alternativă am avea.