Kitschurile românești pe care mi-am spart banii ca să-mi fac kit patriotic pentru plecat din țară

Mii de oameni au venit de 1 decembrie în Alba Iulia anul ăsta. Eu sunt unul dintre ei. Dar nu am venit pentru parade militare, ci ca să-mi dau seama ce mai înseamnă pentru români ziua națională și dacă a mai rămas niște entuziasm și voie bună după toată pandemia asta.

Aproape două sute de mii de români au emigrat în 2020, iar un studiu recent arată că trei la sută din populația țării se gândesc s-o facă în 2022. În același timp, patru din cinci români cred că România merge într-o direcție greșită. Nici nu-i de mirare. Când crizele de tot felul pare că nu se mai termină, în timp ce politicienii o dau în bară, parcă-ți cam vine să-ți faci bagajul și să pleci unde vezi cu ochii. Dar să revin la ziua națională.

Ziua de 1 decembrie o petrec prin oraș în timp ce elicoptere și MIG-uri survolau deasupra lui. Găsesc această șapcă la un supermarket și acest microbuz, așa că-i musai de-un selfie.

Nu mă tentează să bălesc la bombe și tancuri, așa că ajung abia seara în Cetatea Carolina un edificiu renovat pe fonduri europene care merită vizitat de fiecare dată când treci prin oraș. Spre deosebire de 2012, când ziua națională m-a impresionat plăcut – cu dansuri, activități, vin fiert și voie bună tricoloră – acum era doar un du-te-vino de-a lungul cetății, de la un comerciant la altul. Nu găseai opincă în horă sau vreun concert pe vreo scenă. Doar o transmisiune pe-un ecran de lângă Palatul Apor, în fața căruia am văzut doar doi oameni. Pe scurt, a supt.

Pentru că de acest 1 decembrie, comercianții au fost cei care au ținut cetatea, am zis să stau de vorbă cu ei. Voiam să îndeplinesc două misiuni: prima, să le aflu povestea și să-mi zică cum s-au descurcat în pandemie — anul trecut, Alba a fost în carantină. A doua, să-mi strâng obiecte pentru o trusă de prim ajutor în caz că emigrez și mă ia un dor aprig.

Adică o cutie de pus pe perete, pe care să zică „În caz de ROstalgie, spargeți geamul”.

Ajung la trăsura-stand a soților Magdalena și Edi. Remarc că e singurul chioșc cu suveniruri din cetate care e deschis azi. „Eroii cetății”, îmi răspunde Magdalena.

Le explic planul meu. „Hai să-l batem”, zice soțul. Soția e mai serioasă: „Plecați din țară, de tot? M-am enervat astăzi, că un fost coleg a scris pe Facebook că el nu zice «la mulți ani» României, că ce i-a oferit România? E o țară care, așa cum o face, te-a crescut și care încă te educă. Cel puțin cu noi a făcut-o destul de bine. E ca și cum ți-ai renega neamul tău, nu poți.”

Soții se cicălesc un pic, ca un cuplu cu mulți ani la activ. Eu îmi aleg obiectul pe care-l iau de la ei, după care îi întreb care-i povestea lui. „E făcut în județul Harghita, cu un calculator și-un laser care taie prin lemn”. Le zic că o să-mi fie util unde mă duc, că și în țară îmi place să gătesc.

„Dacă pleci, bine. Dacă stai, iară bine”, îmi spune ea. „Da’ de ce «dacă pleci, bine»?”, chestionează Edi, „că dacă pleacă toți, rămânem numa’ noi”. „Nu pleacă toți, pleacă numai el”, îl asigură Magdalena.

Povestesc cu domnul Laci (citit „Loți”), care s-a mutat aici din Harghita. A făcut-o la chemarea Fundației Sfântul Francisc din Deva, de care aparține.

Activitatea comercială au început-o chiar înainte de pandemie: „Am prins numai juma’ de an. Atunci a fost mult mai greu”. Însă „ieri a fost full, da. În general, de sărbători și duminica merge. Da’ așa, în cursul săptămânii, e numai pentru supraviețuire sau reclamă. Câteodată nici asta.”

Laci are rulota și grătarul de cozonac secuiesc, acest obiect comestibil omniprezent la târguri de toate soiurile, pe terasa filialei din Alba Iulia a Caritas. „Pe lângă asta, noi ne ocupăm de copiii din această casă. Pentru ei am început mai mult afacerea, să învețe o meserie, și să le oferim un loc de muncă după ce termină școala.”

„Chiar aici e școala, iar următoarea clădire e centrul de casă tip familial în care locuiesc cei nouă copii pe care-i avem acum în plasament”, explică Laci, iar apoi arată spre grătare. „Asta e mai mult pentru ei, să învețe cum e cu banii când termină școala, până găsesc un loc de muncă mai adecvat, un loc în viață.”

Îmi povestește că luna asta una dintre beneficiarele centrului împlinește optsprezece ani și încearcă s-o angajeze, că e interesată. „Când locuiești sprijinit toată viața, și cu cei treizeci de lei pe care-i primești lunar, nu-ți poți face idee cât costă o chirie, de exemplu. Cam greu să te trezești așa, dintr-o zi în alta, în lumea asta reală.”

Revin în cetate în zilele următoare. Găsesc mai mulți comercianți deschiși, așa că ce român aș fi dacă n-aș lua niște magnete de frigider?

„A fost ceva vânzare”, spune Adriana, „decât anu’ trecut, când n-a fost deloc. N-aveam voie după ora 12, așa că n-au ieșit nici albaiulienii, ci doar basarabenii. Numa’ așa, cu greu i-o lăsat să vină de la gară. Dar anul ăsta au fost oamenii mai civilizați. Că or purtat mască sau nu, nu a fost să urle, să arunce pe jos, să se-mbulzească. Probabil că și pandemia i-a schimbat din punctul ăsta de vedere, și contează foarte mult.”

Îi spun că n-au fost concerte spre deosebire de alți ani, ci doar un du-te-vino între standuri. „Păi n-au dat voie, că ar fi fost îmbulzeală. Dar și la ceremonia de depunere, stăteau oamenii legii unu-ntr-altul. Parlamentarii și ăștia. Și-atuncea tu...”. „Ce exemplu dai?”, completez eu ideea vânzătoarei.

Îi explic despre planul meu cu cutia mea de nostalgie. „Ah, atunci vă dau și harta asta a cetății, e făcută de soțul meu. Nu costă.”

„Să știi că, față de anul trecut, dar și față de acum doi ani, a fost bine”, îmi spune Adriana de după vitrina trăsurii. „Da’ anul trecut a fost dezastru, da. Ne-am pregătit cu marfă și au băgat carantină. De data asta ne-au dat un imbold, de revenire. S-a simțit și că oamenii au dus lipsă, cam ca toată lumea.”

O-ntreb dacă la anul se așteaptă la concerte și dansuri multe prin cetate.

„Noi dăm și mărțișoare primăvara, și ne temem să nu ne dea aprobare că vine valul cinci. Dar sperăm c-o să fie bine.”

O doamnă vinde la singura gheretă din Carolina cu obiecte religioase. Așa că, pentru a-mi păstra legătura cu Dumnezeul ortodox într-o țară protestantă sau catolică, am cumpărat cele trei articole. Primul ales, evident, a fost CD-ul. M-am gândit că nu-mi poate lipsi din casa occidentală – în caz că vreau să creez un cămin c-un Crăciun perpetuu, ca-n Filantropica.

„Față de anul trecut, a fost mai bine. Ați fost de 1 decembrie pe-aici? Nu erau concerte, dar nu pot să zici că... Lumea era interesată, totuși, și să cumpere. Au fost și mult mai puține restricții.”

Ajung și la ieșirea din cetatea bastionară. Între Podul Unirii și Monumentul Facebook se află Trăsura cu podoabe a Angelei, o basarabeancă deschisă la vorbă și un soi de activistă pentru drepturile artizanilor din oraș.

„În afară de niște maramureșeni, n-au prea fost dansatori anul ăsta. Dar am avut spectacolul cu drone chiar aici în parc”, îmi spune în timp ce-mi arată poze și filmulețe pe telefon.

„Am avut trăsurica lângă monument. Deci eu-s inițiatoarea proiectului, de fapt”. Angela scoate diverse foi în timp ce-mi povestește istoria acestei idei de afacere. A studiat ceramica la facultate în Chișinău, și a venit în Alba împreună cu soțul din Dorohoi. „Din anul cinci am tot venit la fabricile de porțelan din România pentru a-mi face profesionalizarea.”

În timp ce vorbim, apare și soțul, Doru. „Măi, ce să facem ca să supraviețuim?” se tot întrebau în 2013, împreună cu un prieten. „Trebuie sprijiniți artizanii din Alba, să nu ne facă doar chinezii suvenirurile.”

Așa au ajuns să cumpere ceea ce avea să devină Trăsura cu podoabe. În vara acelui an, ceramista vindea produsele proprii lângă Catedrala Romano-Catolică Sfântul Mihail. În cei opt ani, a ajuns să expună o mulțime de inele, pandantive, coliere, brățări, cercei – am văzut cam de toate la trăsura ei, „iar 70 la sută dintre produse sunt creații proprii”, pe care le poți duce apoi la ajustat sau reparat.

N-a mai prins în ani recenți loc în cetate în timpul licitațiilor pentru spații și nici după ce s-a dus în ședința de consiliu local ca să se lupte pentru drepturile comercianților care sunt și artizani. Într-un final, a primit un loc fix la ieșirea din Carolina, după ce a făcut un PUZ care să aloce un spațiu pentru creatorii ca ea.

La sfârșit, colecția îmi arată așa. Acum trebuie doar să revin în oraș, să le găsesc obiectelor o cutie cu gemuleț și să le pregătesc în bagaj, când m-oi căra. Cozonacul secuiesc n-a mai rezistat. Poate găsesc prin Europa.