Am vorbit cu medicul român care, în 8 ore, i-a dat unui tânăr o inimă nouă și a doua șansă la viață

Inima înseamnă viață și viața înseamnă probleme. În 2018, după ce a murit tata, am avut vreun an jumate niște stări oribile. Îmi simțeam inima. Știu, sună ciudat, dar, pur și simplu, puteam să conștientizez cum mi se mișcă ceva în piept. Am apelat la psiholog, psihiatru, hipnoză, preot, tot tacâmul doar ca să ajung să nu-mi mai simt organul care mă ține în viață. Eram și eu moartă pe jumătate, de spaimă, de griji, de întrebări. Apoi, am ajuns la un cardiolog care mi-a explicat ce face stresul cu inima și, mai exact, cu modul în care ea funcționează.

Când stai prost cu sufletul, stai prost și cu inima, la propriu, nu vorbesc în metafore. Suferința emoțională te îmbolnăvește fizic. Așa a fost și în cazul meu. Cardiologii spun că depresia crește riscul apariției unui atac de cord, în special în cazul femeilor, iar statul pe scaun crește riscul să te alegi cu boli grave de inimă. Disperată că nu găseam leac pentru inimă, mi-am făcut și o ecografie și am văzut cum arată.

Ce sentiment ciudat.

Tot ce ești tu ține de un organ care nu seamănă deloc cu ce știam de când eram mică. Ce dezamăgire, nu? Să mi se prezinte inima atât de diferit. 

În fiecare zi, inima unui adult bate de circa o sută de mii de ori. Când ești fericit, trist, când dormi, când mănânci, când citești rândurile astea inima îți bate și tu nu-ți dai seama. Specialiștii spun că mărimea unei inimi sănătoase este cât pumnul strâns, iar în fiecare minut pompează cinci litri de sânge printr-un sistem creat într-un sublim echilibru, la micron, care n-are voie să dea greș. Niciodată. Perfecțiune pură. Artă. Viață.

Mâncare proastă, stres, condiția genetică și mulți alți factori ne îmbolnăvesc de inimă. De altfel, la nivel mondial, bolile de inimă sunt responsabile de cele mai multe decese. Și în România sunt o grămadă de oameni nediagnosticați cu o mulțime de boli grave. Unii, mai puțin norocoși și care nu se pot trata cu pastile, ajung pe liste interminabile de așteptare. Așteaptă o inimă nouă. Ce ironie, nu? O viață este salvată odată ce alta se termină. Și acesta e momentul în care să-ți spun cum se întâmplă asta, dincolo de faptele evidente.

Activitatea de transplant cardiac în România a început în urmă cu mai bine de două decenii la Spitalul de Urgență Floreasca. În octombrie 1999, doctorul Șerban Brădișteanu împreună cu profesorul Radu Deac de la Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș au realizat primul transplant cardiac din România. Ulterior, la Spitalul Floreasca, a fost dezvoltat un program constant care s-a desfășurat pe parcursul a 23 de ani. În tot acest timp au fost făcute 30 de transplanturi. În paralel, la Institutul de Transplant din Târgu Mureș, profesorul Radu Deac și, ulterior, profesorul Radu Suciu au continuat și ei un program de transplant cardiac mai amplu. Au reușit să facă peste 150 de transplanturi cardiace acolo.

În ultimii cinci ani nu s-au mai realizat transplanturi cardiace la Floreasca, deci nicăieri în București. În Capitală funcționează însă centre de transplant de mare anvergură, la Institutul Fundeni, unde, pentru transplant de ficat, profesorul Irinel Popescu conduce o echipă recunoscută în acest domeniu. Pe de altă parte este și academicianul Ioanel Sinescu celebrul în transplantul renal. Bine de știut și că, în 1980, la Fundeni a fost realizat primul transplant reușit din România al unui organ solid – unul renal care, de altfel, a rămas și în istoria țării. 

Pe 14 ianuarie 2022, la Spitalul Floreasca a fost efectuat primul transplant cardiac din ultimii cinci ani. Am vorbit cu profesorul doctor Horațiu Moldovan, șeful Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară și coordonatorul echipei de transplant, despre cum, simplist spus, e schimbată inima unui om.

VICE: Ce simte un om care ține în mâini inima unui alt om? Există loc de emoții în tot procesul acesta?
Horațiu Moldovan: Unui tânăr de 32 de ani i-am transplantat inima unei fete de 20, pe 14 ianuarie. Firește că toți medicii au emoții, toți suntem oameni, nu ne putem desprinde de această natură. Obiectul specialității noastre este inima, organul simbol al vieții, deci în toată cariera, mai bine de 30 de ani, am făcut intervenții asupra acestui organ cu factură specială. Nu este însă decât un organ, nimic mai mult de atât. Bolile pe care le tratăm sunt științifice, le tratăm strict profesional, cei care le rezolvă se implică emoțional în mică măsură.

Am văzut că bărbatul care a suferit această intervenție avea, la propriu, o gaură în piept. Cum decurge toată procedura?
Da, este impresionant să vezi imaginea acelui gol. E vorba despre o intervenție specială, excepțională, care atinge excelența în medicină. În demersul acesta pornim de la prelevarea organelor de la un donator real, adică o persoană în moarte cerebrală și căreia i se pot recolta organele funcționale.

În cazul de care aminteam mai sus, am început această procedură în dimineața zilei de 14 ianuarie la Spitalul de Urgență Militar-Central din București, unde a fost localizat donatorul și i-a fost schimbat statutul dintr-unul potențial într-unul real. A fost menținut în viață de echipa de Terapie Intensivă de acolo și, în cadrul unei prelevări multiorgan, au fost prelevate inima, ficatul și rinichii. Apoi, am transportat cordul la Spitalul Floreasca. 

Cum se transportă o inimă care încetează să bată în pieptul unei persoane?
Se transportă într-un container special cu o autosanitară pusă la dispoziție de Serviciul de Ambulanță București-Ilfov în acest scop. Este o echipă întreagă. Organele se depozitează în gheață sterilă, se pune apoi în mai multe pungi sterile și, în final, în acest container închis. Este o tehnologie specială concepută în acest sens.

Cât trebuie să dureze acest proces, de la momentul recoltării la momentul transplantului?
Cordul este un organ foarte sensibil și timpul de viață sau timpul dintre momentul recoltării și implantarea în pieptul donatorului trebuie să fie cât mai scurt. Patru ore e considerată o limită de siguranță. Acesta este motivul pentru care este dificil de realizat o operație de transplant cardiac. Alte organe, precum rinichii și ficatul, au un timp de ischemie tolerabil ceva mai mare. Noi am fost cu acest caz într-o situație ideală în care distanța dintre Spitalul Militar și Spitalul Floreasca este destul de mică, iar transportul cu autospeciala SABIF a durat doar câteva minute. Astfel, timpul dintre recoltare și implantare a fost de circa două ore. 

Inima ajunge la spital. Cum se derulează procedura?
Cel care primește inima este în viață permanent, susținut de un cord artificial temporar – practic, o mașină de circulație extracorporală. Asta se întâmplă în toate aceste intervenții cardiace pe cord deschis. Această circulație este realizată cu un ansamblu de pompe și un oxigenator care recirculă sângele pacientului, îi reglează temperatura și suplinește funcția inimii și a plămânilor. Așa este și la transplant, se face tot cu această tehnologie, cordul receptorului nu mai este reparat, este înlocuit. 

Din punct de vedere juridic, viața donatorului încetează în momentul în care se produce moartea cerebrală. Este o definiție dată și legiferată. Când donatorul intră în moarte cerebrală, nu mai este considerat un organism viu, iar organismul receptor este permanent viu. I se implantează noul cord, este pus în funcțiune, după care pacientul urmează o etapă de recuperare în Terapie Intensivă.

Care este cea mai dificilă parte din acest proces?
Intervenția asta de care vorbim a durat opt ore din momentul recoltării și până la implantul cordului. Dincolo de organizare și reglementarea timpilor, operația în sine este extrem de complexă, e nevoie de tehnică și antrenament. Îngrijirea postoperatorie este foarte importantă și se face tratament pentru imunosupresie, pentru a tolera noul organ. Acest lucru reprezintă o provocare grea, deoarece organismul poate respinge organul nou.

Ce face ca o inimă să fie corespunzătoare pentru un om care urmează să o primească?
Trebuie, în primul rând, să existe o potrivire între dimensiunea corpului donatorului și dimensiunea corpului celui care o primește. Pentru ca inima să facă față, să aibă un debit de sânge suficient pentru respectivul corp în care este transplantată. 

În acest caz, transplantatul inimii unei fete de 20 de ani la un bărbat de 32 de ani, e clar că greutatea și suprafața corporală trebuie să fie compatibile. Trebuie, de asemenea, să aibă aceeași grupă de sânge, dar sunt și alte criterii mai tehnice, de marcă imunologică.

Cum se simte acum cel care a primit inima nouă?
Operația este un succes, evoluția a fost simplă, fără complicații, pacientul se simte foarte bine. Este încă în spital pe tratamentul de imunosupresie, dar pe secție, nu la Terapie Intensivă, și ne pregătim să-l externăm. Am vorbit cu el, a înțeles ce presupune această intervenție chirurgicală, a fost o potrivire foarte bună cu donatorul pe care l-am avut.

El știe cine a fost donatorul?
Nu, deoarece sunt lucruri confidențiale. A fost anunțat într-o seară că există un donator, a fost pregătit, internat și gata de operație. Operația de transplant este una urgentă. Sigur, după ce am terminat i-am explicat că are inima unei fete de 20 de ani, dar cine a fost exact sau mai multe lucruri, nu.

Câți români au nevoie de o inimă nouă, câți oameni sunt pe liste?
În jur de două sute de pacienți cu cardiomiopatie dilatativă ar avea nevoie, din ce avem noi în statistici în acest moment. Din toți acești candidați potențiali ajung să primească un cord doar 20, poate 40 de pacienți. Este însă categoric o nevoie mai mare pe care nu o cunoaștem, pentru că depistarea acestei boli în teritoriu încă nu este completă. De asemenea, nici capacitatea României de a realiza transplantul cardiac nu permite acest lucru momentan, în primul rând prin limitarea numărului de donatori. Nu există posibilitatea să transplantăm un cord de la un om în viață, cum este posibil cu rinichiul, spre exemplu, care este un organ pereche, cum este posibil la ficat, la transplantul hepatic parțial.