Români care au stat în chirie mi-au povestit prin ce experiențe de coșmar i-au târât proprietarii

Dacă te uiți la statisticile care arată că România e țara cu cei mai mulți proprietari de locuințe din Uniunea Europeană, ai zice că oriunde întorci capul dai peste mici burghezi. Dacă citești dincolo de titlul exaltat, o să afli și că suntem pe ultimul loc când vine vorba de mărimea locuinței, de exemplu. Și că, în pofida cifrelor, nu toată lumea alege să se îndatoreze pentru următorii 30 de ani la bancă.

Dacă ai decis să pleci din casa alor tăi sau să te muți pentru facultate în alt oraș probabil că ai trecut și tu prin aventura căutatului unei chirii – să fie un apartament care să nu pice pe tine, cât de cât aproape de un mijloc de transport în comun, să nu coste cât un rinichi. Cerințe decente, ai zice, dar în România e de multe ori un capăt de țară să găsești o chirie care să întrunească măcar două treimi din ele.

Internetul românesc a explodat zilele trecute după ce un anunț imobiliar din Cluj a făcut istorie – se dădea-n chirie o garsonieră de 11 metri pătrați cu două sute de euro pe lună, cumva negociabil. Dacă aici a fost mai mult un pretext de glume și meme, când îți cauți activ o chirie și dai din prima peste un red flag, parcă nu-ți mai vine să râzi. De asta e nevoie înainte de toate să arunci un ochi peste legea chiriașului, ca să vezi care-ți sunt drepturile și cum poți să previi eventuale țepe.

Te-am întrebat pe Instagram care sunt cele mai horror experiențe pe care le-ai avut stând în chirie, așa că mai jos o să găsești câteva întâmplări prin care sper că n-o să treci niciodată.

Prin mai 2019, când a trebuit să mă mut din locul unde stăteam în chirie cu frate-miu, am găsit-o printr-o cunoștință pe doamna asta, care avea un apartament de două camere lângă Auchan Vitan, București. Din câte am înțeles, ea se mutase la o nepoată ca să-l închirieze. Zona faină, prețul okay – 230 de euro, apartamentul destul de mișto. L-a vizitat frate-miu și în următoarele două zile ne-am și mutat acolo.

Încă din prima zi am văzut că femeia nu-și mutase mai nimic de acolo. În dulapul din dormitor, din patru spații, trei erau ocupate cu hainele ei, iar în sertarele de sub pat erau cearșafuri. În living își lăsase de toate, de la bibelouri la cărți și poze cu nepoții pe rafturi. În sertarul comodei TV avea acte, chiar și un lănțișor în cutie. Am zis okay, poate o să și le mai ia pe parcurs, ne descurcăm cu ce spațiu avem.

Problema e că lângă noi stătea o bătrână la care proprietara noastră venea din când în când să-i facă curat. Cam de fiecare dată suna și la noi, să-și mai ia câte un tricou sau ceva de genul ăsta. De obicei era acasă unul dintre noi, dar ne-am dat seama că a intrat și când nu era nimeni, pentru că am găsit chestii mutate.

Am plecat de la ea prin august – dacă nu ne-ar fi făcut vizitele astea random nu aveam niciun motiv să plecăm, că era fain acolo. La un moment dat, cu câteva săptămâni înainte să ne mutăm, a venit la noi și ne-a spus că bătrâna aia i-a dat o sticlă de borș, dar că ea se duce la muncă, așa că a lăsat-o la noi în frigider. Mama crede că ăla a fost doar pretext să vadă dacă ținem în ordine frigiderul. S-a mai întors după câteva zile și l-a luat, tot când nu eram nici unul acasă.

În 2020, am găsit chirie într-un apartament superb în Timișoara. Chiria era trei sute de euro pe lună, iar proprietarul tocmai reînnoise contractul la internet, așa că aveam Wi-Fi bun.

Apartamentul era modern, dar după nici două săptămâni au început să-mi iasă niște bube pe corp. Nu le-am dat importantă, am zis că e de la mâncare. Dar deja trecuse o săptămână și bubele tot apăreau. Am crezut că am făcut vărsat de vânt sau pojar, așa că am mers la medic. Medicul mi-a confirmat că nu e nimic de genul ăsta; am făcut și teste pentru alergie și mi s-a zis că ar putea fi de la mușcături de insecte și ar fi cazul să-mi verific apartamentul. Odată ajuns acasă am căutat peste tot – când am ajuns la saltea și am tras husa de pe ea, am descoperit că în colțuri era plin de ploșnițe. Am sunat repede proprietarul și i-am zis că trebuie făcută dezinsecție. A spus că făcuse una deja și că n-are cum să fie insecte. A mai zis că o să vină în săptămâna aia să verifice.

Cum nu puteam să dorm așa, am mers la magazin și am cumpărat din banii mei spray-uri pentru insecte, am dat peste tot în disperare cu cel puțin două tuburi. Proprietarul n-a mai venit săptămâna aceea, iar ploșnițe încă au mai fost prin saltea și câteva pe la dulap. Am sunat iar proprietarul și i-am zis că e nevoie de dezinsecție pentru că e plin de ploșnițe. Deja începuseră să mi se facă bășici pe mâini și picioare, ca reacție la mușcături. Arătam ca un monstru.

Îmi ascundeam bășicile cu haine lungi, deși afară era destul de cald. Când am sunat din nou proprietarul a început să-mi spună că eu le-aș fi adus acolo, că n-aveau cum să fie și că tocmai ce-a reînnoit contractul la internet pentru mine, ca și cum ar trebui să mă simt privilegiat și vinovat de ceea ce îi reproșam eu. I-am sunat pe ai mei și am căutat în disperare o altă chirie. Am găsit destul de repede. Am spălat cu mama în nebunie toate hainele din dulap, în timp ce mă simțeam foarte anxios, panicat și pesimist, că nu o să îmi rămână semne pe piele de la acele bășici.

I-am zis și noului proprietar ce am pățit, omul m-a asigurat că așa ceva nu găsesc aici și dacă vrea ne uităm împreună să fiu sută la sută convins de asta. Totuși, traumatizat deja, am curățat cu mama apartamentul ăla cu clor și cu de toate, să fiu sigur că nu mai există vreo insectă pe acolo.

A trecut deja un an și jumătate de atunci. Mi-a mai rămas doar o mică urmă de la o bășică pe braț, în rest au trecut toate de la cremele și medicamentele date de medic.

Îmi aduc aminte că noaptea aveam coșmaruri cu ploșnițele alea scârboase care se urcau pe mine și mă mușcau. Uh, groaznic! Nu vreau să mă gândesc prea mult la perioada aceea, bine că a trecut. Cel mai nasol lucru e că fostul proprietar a dat apartamentul altcuiva în chirie și sută la sută nu i-a zis de problema cu ploșnițele. Îmi pare rău pentru viitorii chiriași.

În 2018, stăteam într-unul din cartierele scumpe din Cluj, iar proprietarul garsonierei era un medic din Sălaj căruia îi plăteam 250 de euro pe chirie. Clădirea nu avea etaj și nu era deloc reabilitată. Primăvara m-am trezit că peretele din spate se dărâma, pur și simplu. Când aprindeam lumina se auzea un zgomot foarte dubios, așa că am renunțat să mai fac asta, de frică să nu fie ars ceva și să ia foc. I-am semnalat proprietarului ambele probleme, cât și că rămâneam cu clanțele de la uși în mână.

Răspunsurile lui m-au șocat – l-am rugat să aducă un electrician să verifice instalația și mi-a zis că ar aduce, dar dacă nu găsește nimic, ar fi niște bani aruncați aiurea. La faza cu peretele m-a întrebat dacă tatăl meu nu-și poate face timp să vină să îl repare.

A fost prima chirie în care am stat și o experiență care m-a făcut să devin foarte fixistă atunci când aleg să mă mut undeva. Singurul meu regret e că domnul respectiv probabil nu a reparat nimic, dar percepe în continuare sume exorbitante pentru condițiile pe care le oferă.

Prin 2006–2007 stăteam fără contract într-un apartament in Vitan, București, fără contract, iar proprietarul l-a vândut cu noi cu tot. Nu am știut că e scos la vanzare, nici nu știm cum a făcut vizionările, că eram trei fete și mai mereu era cineva acasă.

Ne-am trezit cu noul proprietar la ușă, care ne-a prezentat situația și ne-a spus că a plătit cinci sute de euro în plus pentru noi, că am fost prezentate ca niște „chiriașe curate și cuminți, ardelence”. Chiria era de 350 de euro. Am fost atât de indignate, încât am mai rămas vreo trei ani.

S-a întâmplat prin 2010. Eu și soțul meu, proaspăt căsătoriți, a trebuit să ne găsim rapid chirie, pentru că proprietarul apartamentului în care stăteam vânduse casa și nu a găsit de cuviință să ne anunțe decât când mai aveam doar două săptămâni la dispoziție să o eliberăm. Am dat numai peste „specimene" cât am stat în chirie, ce să zic. 

Pe fugă și fără bani la saltea pentru avansuri și garanții, nu prea ne permiteam să facem mofturi. Așa că am zis „da” când agenția imobiliară ne-a găsit o garsonieră pe bulevardul Uverturii, în apropiere de Cora Lujerului, București.  

Garsoniera era praf. Plăci din faianță de la baie erau căzute, iar restul faianței era umflată și stătea să pice. Pereții bucătăriei aveau cel puțin cinci straturi de vopsea galbenă din aia groasă, între care era prinsă murdăria și grăsimea. Nicio șansă să cureți pereții fără să dai jos vopseaua. Masca chiuvetei se ținea într-o speranță. Tapetul de pe pereții garsonierei era rupt și murdar. Pe jos era linoleum de care ți se lipeau pantofii. 

Era mare însă, 40 de metri pătrați. Avea balcon și era luminoasă. Era decomandată. Avea spații de depozitare, era aproape de metrou, de Cora și de piață și, cel mai important, proprietarul nu cerea garanție la închiriere. Chiria era 250 de euro. 

Soțul meu e băiat priceput. A zis că ne descurcăm noi să o facem locuibilă. Așa că am închiriat și ne-am mutat. I-am propus proprietarului să dăm noi jos faianța din baie și să o înlocuim, să curățăm pereții din bucătărie și să-i revopsim, să înlocuim tapetul rupt și să schimbăm linoleumul cu mochetă. I-am zis că facem totul prin munca noastră, el doar trebuia să cumpere cele necesare sau să ne scadă prețul lor din chirie.

A refuzat din start. A zis că el nu vrea să investească în garsonieră, că banii de chirie îi folosește să plătească o rată și cam aia a fost. Când faianța de la baie a căzut peste mine în cadă în timp ce făceam duș am tras o spaimă groaznică. Din fericire, doar m-a zgâriat puțin pe pe picior. „Doamne ajută!" a fost reacția proprietarului. Și atât. 

Când s-a stricat bateria chiuvetei din bucătărie și l-am sunat că trebuie înlocuită, ne-a rugat să cumpărăm noi una ieftină și să o înlocuim, că el nu era în București. Ne-am dus într-un magazin de bricolaj și am luat cea mai ieftină baterie existentă. Cred că am dat 20 de lei pe ea. Când a venit să colecteze chiria și i-am dat bonul fiscal, s-a uitat urât la mine și mi-a zis că dacă știa că dau atâția bani, se ducea el și lua una de la ruși din talcioc cu zece lei.

În mijlocul iernii ne-am mutat de acolo, pentru că singurul calorifer din camera era complet colmatat și stăteam în casă îmbrăcați ca afară, deși la întreținere plăteam căldura. Iar domnul proprietar ne-a informat răspicat că nu avea niciun gând să înlocuiască respectivul calorifer, nici măcar în primăvară când s-ar fi golit instalația de căldură.