opinie

Mi-am dorit o familie tradițională românească și am dat peste un șir nesfârșit de umilințe

Din păcate, la noi multe femei evită în continuare să se despartă de un soț care nu e ce trebuie de teamă că societatea, rudele sau prietenii le vor pune la zid, după cum am descoperit pe pielea mea.
viata in relatie toxica, familie traditionala asteptari versus realitate, semne relatie toxica
„După un timp mi-am dat seama că, de fapt, el iubea ideea de familie, dar nu și implicarea pe care aceasta o presupune.” Fotografie de Priscilla Du Preez / Unsplash

Autor: Alexandra Dona*

Așa cum sunt părinți care vor că ai lor copii să le îndeplinească visul, așa sunt și copii care vor să realizeze ce n-au putut părinții. În cazul meu, asta a însemnat să aibă o familie unită care să trăiască în armonie. Mi-am dorit o familie tradițională, cu ceva plozi care să ne bucure, enerveze și completeze. 

Publicitate

Primul copil a venit după trei ani de relație, când aveam 22 de ani. Al doilea, un an jumătate mai târziu. Eu am vrut să fiu o mamă tânără, iar el probabil a simțit că îmbătrânește și e timpul să lase ceva pe lumea asta. După un timp mi-am dat seama că, de fapt, el iubea ideea de familie, dar nu și implicarea pe care aceasta o presupune. 

La început l-am înțeles, pentru că trebuia să muncească în continuare. Apoi mi-am dat seama că începe să se comporte cu mine ca și cum aș fi fost născută pentru cratiță, crescut copii și curățenie în casă. Înainte să nasc îmi imaginam că abia o să aștepte să se întoarcă acasă, la nevastă și copii – să se joace cu ei, să-i țină ocupați când fac o baie, să-i calmeze când eu nu o să mai am nervi sau putere să fac asta. Dar nu, nu a fost așa.

Nu m-am gândit că în momentul în care apar copiii va avea brusc mai mult de lucru. S-a văzut stăpânul casei și implicit al femeii cu care trebuia să împartă tot. Am început să văd în el un copil singur la părinți care nu vrea să-și împartă jucăriile cu nimeni.

Când încercam să-i explic că treburile nu sunt okay și că am nevoie de timp pentru mine îmi spunea „lasă, că te duci să faci baie după ce adoarme”. Dacă se întâmpla, totuși, să fie de acord să stea cu bebelușul și apărea ceva la care nu se pricepea, mă striga să vin, că doar eu știu ce trebuie să îi fac.

Prima greșeală: am acceptat să-mi dau demisia și să renunț la 85 la sută din salariu și ca el să intre în concediu de creștere a copilului, pentru că avea salariul mai mare. El ar fi putut să mai facă diverse treburi pe lângă, iar eu să mă ocup de copii.

Publicitate

A doua greșeală a fost tot ce a urmat, cu excepția celor doi copii.

Nu m-am gândit nicio clipă că ăla e momentul în care o să mi se taie aripile. Așa începe distracția: bărbatul tradițional își intră în rol în forță. „Tu oricum stai acasă toată ziua și nu faci nimic!” Asta a înțeles el că înseamnă creșterea unui copil. Am început să mă simt ca o povară pentru că, săracul, doar el muncea. 

Am început să cerșesc bani de la el pentru diverse și de cele mai multe ori m-am lovit de refuzuri. Am început să mă simt prost doar pentru că aveam nevoi, iar aici nu vorbesc despre shopping în weekend la mall cu cardul „fraierului”. Cel mai grav era că nu voia să înțeleagă că e nevoie să plătești rețete compensate pentru copii, grădiniță, diverse chestii pentru școală. Sau absorbante. La un moment dat mi-a spus foarte lejer: „Păi, nu ți-am dat bani pentru absorbante și luna trecută?”.

Stătea cu o parte din bani în buzunar și o parte ascunsă în casă.

După ce a trebuit să plătesc o factură când el nu era acasă mi-a făcut scandal când a venit. A zis că nu trebuia să plătesc. Cumpăra lucrurile necesare, dar nu suporta să îi cer eu. Banii pe care îi făcea erau ai lui. Faptul că eu depindeam financiar de el îi dădea putere. Într-un final, scotea banii și încerca să pună totul pe umerii mei – să cred că mi-i dă mie, pentru mine. Cumva, mă putea controla mai ușor.

Nu au întârziat să apară întrebările celor care știu mai bine: „Dar tu când l-ai luat nu știai că e așa?” Păi, nu știam, pentru că nu era așa. Și nici nu s-a schimbat, ci doar a reacționat într-un anumit fel la schimbările din viața lui. Cumnata mea era singura cu care puteam vorbi orice sau, dacă nu puteam vorbi din cauza plânsului, înțelegea oricum despre ce era vorba. Mai era și o prietenă de familie care cunoștea situația și mă mai întreba: „Auzi, dar cât mai reziști așa?”

Publicitate

Când mergeam la cumpărături auzeam de multe ori frumoasele vorbe „eu am plătit, tu ia și cară-le”. Oricui am povestit că mi se întâmplă asta ori nu a spus nimic, ori nu a putut crede. A urmat o parte foarte dureroasă din viața mea și a copiilor: toată lumea de la grădiniță și de la școală a început să-și dea seama că au doar mamă, pentru că el lipsea complet din peisaj. 

A lipsit și când a venit ambulanța la mine. Începusem să am dureri groaznice de cap și nu mai aveam forță să ridic capul de pe pernă. Pe-atunci trăia tata, care mă suna mereu. A răspuns una dintre fete și i-a spus că mi-e rău. El a chemat salvarea. Au urmat perfuzii, EKG și alte analize. Recomandările medicilor au fost odihnă și, dacă se poate, să stau în noaptea aia fără copii. Am avut noroc de vecini buni și drăguți care mi-au făcut supă și ceai și au stat cu copiii câteva ore, apoi au venit și cu bani că poate trebuie să dau la doctori. 

El a venit de la muncă și m-a sunat să îi pornesc internetul, pentru că medicii au avut nevoie de priză și au scos routerul. La fel de frumos a reacționat și când am încasat câțiva pumni în cap de la fratele lui pe motiv că eu știu lucruri și nu vreau să îi spun. A venit și poliția, dar el nu m-a apărat în niciun fel. 

Într-un final m-am hotărât să mă angajez.

Nu a fost bine nici așa. Eu, trebuia, după mintea lui, să stau acasă, să pun baticul în cap și să zic „da, stăpâne”. Îl deranja că trebuia să se ridice din pat și să ducă copiii la grădiniță și la școală. Și aici e o altă parte interesantă: în ziua de salariu trebuia să-i dau toți banii. Dacă îndrăzneam să cumpăr ceva spunea: „Da, cauți motive să nu îmi dai toți banii”.

Publicitate

De când am început iar să lucrez, am tot încercat să mă ridic, să fac schimbări, să avansez. Ceea ce s-a și întâmplat, numai că de fiecare dată când îi spuneam că intenționez să fac o schimbare mă făcea să mă simt inutilă – spunea că nu o să reușesc, că nu mă duce capul și „mai bine stai acasă cu copiii”. Țin minte că a venit într-o seară acasă și a început să-mi facă tot felul de reproșuri, după care s-a trântit în pat la televizor. 

Atât avea de făcut: muncă și TV. 

Eu mergeam la muncă, duceam copiii la școală și îi aduceam, făceam mâncare, curățenie cât mai aveam putere și mă implicam în diverse activități extrașcolare. Când i-am explicat că nu e în regulă situația și nu putem funcționa așa, a zis că „femeia trebuie să țină casa”. 

Am încercat să discutăm, să înțelegem unde se greșește și de fiecare dată era vina mea. Considera că e mai îndreptățit să aibă pretenții și să se implice mai puțin în casă pentru că face mai mulți bani decât mine. Toate astea până am zis că plec. Am plecat de prea mult bine și pentru că sunt o femeie emancipată. Cel puțin așa a susținut el.

Din păcate, în România multe femei evită să se despartă de un soț care nu e ce trebuie de teamă că societatea, rudele sau prietenii le vor pune la zid, după cum aveam să aflu ulterior. După ce am hotărât să pun capăt relației, s-au găsit destule în jurul meu care să zică: „o să-ți fie greu singură cu doi copii, crezi tu că mai găsești pe cineva care să te ia?” sau „mai bine rămâneai cu el să nu sufere copiii”. 

Publicitate

Nu am fost niciodată de acord cu relații forțate doar pentru copii. Nu fac bine nimănui. Am fost mereu de părere că e mai bine să fim separați, pentru ca cei mici să nu mai fie martori la discuțiile dintre noi, să nu mai continuăm tradiția de a da societății copii traumatizați sau frustrați. Este groaznic ca tocmai o femeie să-ți arunce vorbele astea. 

Am așteptat să câștig un salariu cât de cât decent ca să-mi pot permite chirie măcar la o garsonieră confort trei și m-am mutat într-o zonă aproape de școala fetelor, să le fie ușor. În primele luni l-am lăsat în pace și m-am descurcat cum am putut, m-a ajutat și mama cât putea. Însă când am încercat să discut cu el despre nevoile fetelor, m-am lovit de „o să vezi bani de la mine când o să te lași de fumat”. Ca să nu mai spun că în momentul în care am decis să plec, a spus foarte lejer: „Ți le crești”. 

Am avut greșelile mele, dar asta nu înseamnă că trebuie să accept umilințe.

La puțin timp după discuția asta a început să cotizeze, să întrebe destul de des dacă avem nevoie de ceva și mi-a spus că pot veni oricând în vizită.

Când m-am văzut într-un final pe picioarele mele, stăpână pe mine și pe deciziile mele, mi-am dat seama că trebuie să-mi asum faptul că indiferent de cum îmi merge și cum mă simt eu, trebuie să le asigur copiilor, pe lângă partea financiară, o viață liniștită.

Când mă uit în spate la tot ce am trăit îmi dau seama că am luat cea mai bună decizie. Am făcut upgrade la un apartament într-o zonă mai bună și toată lumea e fericită. Ne înțelegem foarte bine, pentru că ne vedem rar.

Nu sunt cea mai bună când vine vorba de sfaturi, dar aici, la finalul acestui eseu, îmi permit să las un îndemn pentru femeile care trec prin situații similare: înțeleg să aștepți momentul în care să-ți permiți o locuință prin Prima Casă, dar nu aștepta o despărțire prin prima bătaie.

*Numele a fost schimbat pentru a proteja identitatea autoarei