Madonna şi Aguilera la Zorzini Gallery

Niciodată n-am avut parte de super distracție la vernisaje. Stăteam 30 de minute, admiram opera, felicitam artistul și plecam. Asta până de curând, când m-am dus la deschiderea de la Zorzini Gallery, unde Nicolae Comănescu își prezenta cele mai recente lucrări din perioada Praf și Pulberi, realizate cu prafuri și pulberi obținute manual din cenușă de la țigări sau grătare, praf de muștar sau cărămidă, pulbere din frunze şi pământ, noroi, grozamă sau lut . Comănescu împreună cu toţi artiştii galeriei pictaseră și pereții, ca într-o scenografie murală. Am stat vreo patru ore și m-am simțit ca la Ota, mai ales că la un moment dat avansam numai dacă îmi făceam loc cu coatele.

Când am ajuns, am dat de Brenda Ostap, colaboratoarea VICE, care venea de la un alt vernisaj și fugea de TVR Cultural, ca să nu apară în imaginile de la toate expozițiile din oraș. Avea în mâini și o farfurie plină de tot felul de aperitive, de unde am dedus că e fripturistă. Ea m-a sfătuit să încerc vinul adus de Comănescu tocmai de la Piteşti – Ştefăneşti, iar în drum spre pahar m-am mai întâlnit cu niște oameni care aveau aceeași recomandare și același scop. După numai o gură, culorile s-au aprins și mai tare, iar restul serii am făcut cunoștință cu foarte multă lume.

O astfel de persoană a fost Oana Lohan, al cărui nume și a cărei carte de ilustrație, „Bucureștiul proaspăt”, le știam de mai de mult, de când au fost publicate. De fapt, ştiam și persoana, dar nu asociam deloc numele cu ea. Iar dacă n-ar fi fost Zorzini, probabil mai trăiam un an în ignoranță. Oana venise la galerie cu un teanc de cărți, destinate colecționarilor, pe care în loc să le ducă în depozit, le-a pus pe masă, lângă VICE, care e moca. S-au dat imediat, numai ultima a ajuns la mine, cu autograful „de la puștoaica Lohan”, pentru că eu eram convinsă, fără a avea vreun raționament, că Oana are 16 ani.

După asta, tot la sfatul Brendei Ostap, am găsit un băiat amabil care să-mi care cartea Oanei, alături de geanta în care aveam laptopul, încărcătorul, revista Bewhere și un măr început învelit într-o pungă. El ar fi vrut să-l răsplătesc cu sex sau droguri, așa că i-am oferit mărul sau tutunul.

Liberă de povară, m-am dus să-i spun lui Zorzini ce bine mă simt și să facem o poză, celebra poză. Zorzini nu se pupă așa cu toți invitații, doar cu mine, „ca sa fie poza VICE”, mi-a explicat ea și m-a invitat în depozit să văd ce lucrări mai are pe-acolo. De la vin sau nu, eu mi-am imaginat că depozitul este un subsol întunecat, așa că atunci când am intrat în camera de alături am fost puțin dezamăgită. Asta numai până când mi-a arătat lucrările lui Comănescu din perioada Rostopasca și m-am înseninat aşa de tare că m-am trezit spunându-i artistului, după ce-am ieșit de-acolo, că-mi plac atât de mult operele lui încât aș vrea să le port. Nu era de-ajuns că era pe toți pereții, eu îl voiam și pe haine.

Ajunsă acasă, n-am putut dormi până târziu în noapte. Mă simțeam prea bine. În ciuda paranoiei dată de faptul că i-am zis lui Comănescu că vreau să-mi fac fustă din tablourile lui şi-acum mă urăște.