Maică-mea se chinuie să mă facă să mănânc iar carne, că așa-i Românul

Pe 23 iulie 2006, dupa primul concert memorabil din viața mea, am decis ca it’s now or never: voi renunța să mănânc carne.

Decizia a fost surprinzătoare doar pentru cei care nu mă cunoșteau. Cochetam cu ideea asta de multă vreme. A durat cam zece ani până să îmi iau inima-n dinți, dar întotdeauna am știut că, la un moment dat, o s-o fac.

Videos by VICE

Motivul petru care mi-a luat atât de mult timp să mă hotărăsc? Nu eram ceea ce s-ar numi „carnivor de ocazie”. Nu mâncam niște carne, o dată pe săptămână, pentru că „mi-o cerea corpul”. Mâncam zilnic, uneori chiar la toate mesele dintr-o zi.

Treaba asta a venit cu mine din copilărie. Când aveam doi ani și mă trimitea mama la „cămin”, m-am înfipt direct în farfuria unui alt copil să-i iau carnea și să o transfer în a mea. Legumele le-am lăsat în urmă.

Nici pedigree-ul nu mă ajută prea mult. Mă trag dintr-o familie în care „cea mai bună legumă e porcul”, iar tata nu poate sta nici măcar o singură zi fără să mănânce cel puțin o masă cu carne, nici măcar în post. Așa că vezi și tu c-aveam un fond destul de șubred, care nu-mi oferea o perspectivă prea largă. Dar ce mă ținea pe loc din obișnuință, am reușit să compensez prin voință.

Nu vreau să-ți mai înșir motivele pentru care am făcut, în sfârșit, acest pas; sunt destul de variate și, probabil că, oricât ți-aș explica eu de ce e mai bine să fii vegetarian, tu tot o să vrei să arunci cu un porc în mine.

În fine.

Mama tot crede că am fumuri în cap

Fotografie de Alexander Mueller via Flickr

Cert este că, în curând, prietenii, colegii și cunoscuții au început să remarce schimbarea mea de dietă și câteodată mă loveam de reacții cel puțin bizare. Dar, pe tortul ăsta cel mai vegetarian din lume, cireașa era reacția mamei. Cerebelul din bucătărie și principalul provider în de-ale gurii a rămas perplexă.

Mama se uită la mine cu ochii mari și umezi: „Cum adică nu mai mănânci carne? Ce-ai înnebunit?”. A fost prima ei reacție în fața refuzului meu de a mă înfige într-o halcă de friptură. Am încercat să-i explic că-i o decizie îndelung cântărită și definitivă și n-are cum să mi-o schimbe: „Eiii… nu te-a săpat încă foamea, să vezi ce o să-ți iasă fumurile din cap!”.

Din fericire, prima oară am avut avantajul surprizei și nu a avut timp să-și construiască vreo strategie de atac. Am driblat-o rapid și am șutat. Numai că mama nu s-a lăsat nici ea prea ușor. Femeia funcționează după principiul picăturii chinezești: odată ce i-a intrat ceva în cap, își sapă loc acolo, își face cazemată și nu se mai dă dusă. Cam nașpa pentru mine.

Nu orice animal mort e carne pentru mama

Fotografie de Spicy Bear via Flickr

Când a venit vremea pentru primul pachet mi-am dat seama că voi avea de dus o luptă grea cu ea. Pe vremea aia încă mai primeam pachete de acasă.

– Ce să-ți trimit de mâncare? Mă întreabă mama la telefon.
– Ce vrei, dar vezi să nu aibă carne, că ți-am spus că nu mai mănânc.

A venit pachetul, l-am deschis și doua pachete de crenvurști stăteau ascunse pe la fundul sacoșei.

Am pus mâna pe telefon:

– Auzi, parcă ți-am zis să nu-mi mai trimiți mâncare cu carne. Nu mă iei în serios!  
– Dar doar nu ți-am trimis friptură!
– Păi, mi-ai trimis crenvurști! am zbierat eu exasperată.  
– Pai doar crenvurștiul nu e din carne.
– Cum nu e din carne, dacă scrie ce conține și e și carnea trecută acolo?
– Ei, hai lasă, nu te mai prosti atâta, o să-ți treacă ție fumurile astea.

Pentru mama, însă, dacă nu-i friptură, atunci nu se pune ca și carne.

Povestea asta s-a repetat de nenumărate ori. O sărmăluță pe ideea că „are mai mult orez decât carne”, puțin pește cu usturoi: „Ești culmea, toată lumea știe că peștele nu e carne!” și alte replici de genul care mi-au fost mai îndestulătoare decât orice proteine venite din carne. De fiecare dată a fost o luptă de guerrillă.

După un an de insistențe, mama a trecut la amenințări

Fotografie de panullo87 via Flickr

Împlinisem un an de când nu mai mâncam carne, așa că mama a trecut la rugăminți. „Mănâncă și tu puțin, că nu mori dacă mănânci o dată”. Pentru că nici strategia asta îndulcită nu a dat roade cu mine, mama nu s-a lăsat. A început cu amenințările: „O să te îmbolnăvești și eu nu vin la București să stau cu tine în spital”. Unii oameni cred că, dacă nu mănânci carne, o să te usuci și o să mori.

După amenințări, au urmat exasperările: „O să rămâi stearpă și nu o să ai copii. Un copil nu crește doar cu buruieni” și suspiciunile „Auzi, tu ai intrat în Martorii lui Iehova și d-asta nu mai mănânci carne?”. Astea mi-au plăcut cel mai mult: m-am făcut această sectantă atipică și o să rămân fără urmași. Și pentru toate astea e de vină lipsa de carne din viața mea.

Mama crede că-s atât de slabă încât m-ar doborî doar răsuflarea lui Vîntu. Sorin Ovidiu Vîntu

Fotografie de pe pagina de Facebook al lui SOV

De fiecare dată când mă duc la mama, slăbesc de mă topesc. Nu la modul real, evident, doar în ochii ei. De fapt, mă bucur de aceeași greutate (plus/minus două kile) încă din liceu, dar de fiecare dată când ajung acasă încep reproșurile:

„Te-ai ascuțit ca lupta de clasă.”
„Ce e cu cearcănele alea sub ochii tăi?”
„Ești albă ca brânza, o să cazi pe stradă de nemâncată ce ești!”

Degeaba îi zic eu că multe prietene mă invidiază pentru că îmi mențin aceeași greutate de atâția ani, dar normal că mi-o trântește: „Parcă ele o să-ți spună verde-n față că arăți rău.” Dintr-o dată, toată lumea stă ca pe ace în așteptarea prăbușirii mele pe stradă.

Speranța mamei renaște cu fiecare animal mort și pus pe masă

Fotografie de orestART via Flickr

E Crăciunul. În curând, o să merg acasă la o friptură de porc, sărmăluțe în foaie de varză și alte minunății culinare românești.

Între timp, după vreo doi ani de refuzuri, mama s-a resemnat cu ideea că sunt ciudată, dar că trebuie să mănânc și eu ceva de Sărbători. Așa că mă întreabă mereu ce vreau să mănânc când vin acasă. E un subiect în sine, mai ceva ca vremea în Marea Britanie.

Acum, n-am de unde să știu și probabil nu voi afla niciodată cu adevărat dacă sărmăluțele mele vegetariene nu au fost fierte cu o bucățică de slănină lângă, așa, pentru aromă, sau dacă umplutura de la ouă nu conține și urme vagi de pateu. Pentru constistență. Sunt singură însă că pentru mama nu s-ar pune niciodată ca fiind carne pe bune.  

Și chiar dacă au trecut zece ani, mă uit în ochii mamei mele și îi văd sclipirea speranței că, într-o zi, voi spune „Da!” mușchiulețului de porc afumat sau fripturii de vită. Nu de alta, dar să mai capăt și eu culoare în obraj.

Mai citește despre vegetarieni:
Cum să mănânci sănătos când ești tânăr și sărac
Am renunţat la vegetarianism ca să mănânc tocană de șobolan
Am vorbit cu vegetarieni din România să aflu cum supraviețuiesc porcului de Sărbători