Film

Filmele horror reprezintă bolile mintale complet aiurea

De unde până unde e levitaţia un simptom al schizofreniei?
2.11.17
Foto via YouTube / IFC Films

Filmele de groază se bazează pe variaţiuni ale aceluiaşi concept: necunoscutul, neaşteptatul, invizibilul, inexplicabilul, nesiguranţa şi tot ce proiectăm în spaţiul ăsta. Lumea în care bolile mintale sunt stigmatizate procedează exact la fel.

Sunt câteva filme de groază actuale care, pe lângă cele care perpetuează misoginia şi rasismul, reprezintă bolile mintale complet aiurea. Atenţie la aceste filme cu mesaje problematice: Lights Out, Apartment 143 (Emergo) şi Inner Demons.

Publicitate

Avertisment: urmează spoilere.

În Lights Out, aflăm că entitatea terifiantă pe nume Diana poate exista/vâna doar în întuneric, că s-a împrietenit cu „mama" la azilul de nebuni. Tot filmul, copiii evită să cadă pradă Dianei, până ce mama se sinucide ca să scape de entitatea întunecată Diana. Oricine ştie pe cineva care suferă de o boală mintală ştie că uneori e foarte greu. Te simţi neputiincios, neajutorat şi, mai presus de toate, ţi-e frică. Iar când medicamentele sau terapia nu par să funcţioneze, e foarte uşor ca bolnavul să se învinuiască pe sine. Iar aici avem un mesaj al sacrificiului de sine, care sugerează că sinuciderea e cea mai bună soluţie să scapi de depresie şi să nu mai fii o povară pentru cei dragi.

Psihoterapeuta Kelley Kitley din Chicago spune că cei care se gândesc adesea la sinucidere o fac deoarece cred că e singura soluţie, iar intriga filmului nu face nimic să schimbe ideea asta. „Oamenilor le e greu să ceară ajutor, mai ales când le e afectată familia. Vara asta mi s-au sinucis şapte pacienţi cu vârste cuprinse între 15 şi 40 de ani. Sinuciderea poate fi prevenită, dar e nevoie de o abordare colectivă pentru a oferi oamenilor ajutorul de care au nevoie şi în primul rând trebuie eliminat elementul de ruşine", mai spune ea.

Să trecem la Apartment 143 (Emergo). În filmul ăsta avem o fiică adolescentă deprimată, un fiu curios, un tată care se chinuie să ţină situaţia sub control şi o mamă iubită care a murit în împrejurări nefericite. Tatăl îşi face probleme că fiică-sa îl urăşte şi că sunt bântuiţi . Spre finalul filmului, aflăm că mama mult iubită fusese dată afară de la serviciu, îşi înşela bărbatul şi murise după ce fugise din casă fiindcă era schizofrenică. „Detectivul paranormal" angajat de familie vede poze care se mişcă şi o fată care devine posedată în timpul unei şedinţe de spiritism şi concluzionează că toate se întâmplă din cauza fiicei, care trebuie să fi moştenit schizofrenia mamei.

Publicitate

Sigur că da! De aia levita. Un episod nasol de schizofrenie alimentat de hormoni. La sfârşitul filmului, când fata e dusă la spital, detectivul şi echipa lui sunt foarte mulţumiţi de concluziile lor. Apoi, în ultimul cadru, o ultimă sperietură confirmă existenţa unei entităţi malefice, poate mama? Acelaşi demon care o chinuise pe mamă era tot acolo, dovedind că nu fusese vorba de schizofrenie.

Şi în filmul ăsta boala mintală e folosită ca să justifice comportamente înfiorătoare, paranormale sau pur şi simplu malefice. Asta nu ne ajută cu nimic să nu ne mai temem de persoanele care suferă de boli psihice şi nu schimbă felul în care reacţionăm şi le tratăm.

Paul Hokemeyer, un psihoterapeut din California, spune că deşi schizofrenia, ca boală clinică, e cel mai greu de tratat, obstacolul cel mai mare e detaşarea pacientului de realitate.

„Această detaşare îi împiedică pe schizofrenici să stabilească legături umane. Ei văd şi aud lucruri pe care alţii nu le văd şi nu le aud. Au comportamente inacceptabile social", explică el. Dar comportamentul lor nu e „demonic". E o reacţie la teroarea pe care o resimt „trăind într-o lume în care sunt extrem de singuri, rupţi de legăturile fizice şi emoţionale de care avem parte noi, ceilalţi".
Să luăm şi Inner Demons. Filmul se axează pe povestea lui Carson, o adolescentă care ajunge dintr-o elevă bisericoasă şi cu zece pe linie o tipă goth, dependentă de heroină. Crede că e posedată de un demon. Lucrurile merg prost şi după ce ajunge la dezintoxicare şi multe dintre evenimentele nasoale are au loc sunt vizibile şi inexplicabile pentru cei din jurul ei.

Publicitate

Un cameraman de pe Craigslist, pe nume Jason, e interesat de Carson. El e singurul care crede că e posedată şi „o înţelege". Jason încearcă s-o salveze pe Carson şi, cum remediul e heroina, îi întrerupe dezintoxicarea când îi aduce droguri la clinică. Tipa e dată afară de la clinică, el e concediat, dar nu înainte ca directorul clinicii să remarce că semnele nevoii de exorcizare sunt în acelaşi timp toate simptomele psihozei.



Celor mai mulţi dintre noi li s-a zis că alcoolismul nu e o boală oficială, care poate fi diagnosticată, şi totuşi există tratamente şi dovezi că alcoolismul există. Fiind eu însămi în recuperare de şase ani, am înţeles metafora din film cu mult înainte ca protagonista să afirme că ia droguri ca să ţină „chestiile nasoale" la distanţă. Vorbim de un demon care se linişteşte cu heroină, aşa cum un bebeluş se linişteşte când îi dai biberon. Mai avem şi o mamă ale cărei ultime cuvinte sunt: „Nu ţi-am zis adevărul, a avut o copilărie violentă!" şi un tată care recidivează la rândul lui şi o împuşcă pe Carson în cap, apoi se sinucide. Jason, singurul supravieţuitor, pare să fie posedat deşi, mai înainte, reuşise s-o salveze repetând: „Ştiu că eşti acolo, Carson" în timp ce-o îmbrăţişa.

În cazul ăsta, care e mesajul ? Că dacă te ataşezi de cineva cu astfel de probleme te va trage şi pe tine în jos şi te va corupe? E un alt mod de a da vina pe părinţi? Kitley remarcă lipsa de responabilitate într-un astfel de scenariu.

„Aud asta mereu când tratez pacienţi la recuperare. Am avut o copilărie fericită, ar trebui să mă pot controla mai bine. Stereotipul persoanelor cu boli mintale sau dependenţilor care au avut o copilărie dificilă e o altă idee greşită care îi împiedică pe oameni să ceară ajutor."
Ultimele cuvinte ale mamei ar fi trebuit tăiate la montaj.

Suferind de sindrom posttraumatic nediagnosticat, aveam uneori crize atât de severe încât ai fi putut crede că eram posedată. Plângeam şi urlam, trânteam lucruri, iar părinţii mei au tot căutat să afle ce-i cu mine şi cum mă pot trata. După ce mi-am mai revenit, am băut în continuare, mai mult în contexte sociale, dar tot excesiv şi, deşi n-am mers la dezintoxicare şi nici n-am luat droguri, starea mea i-a afectat pe cei care mă iubeau şi-şi făceau griji pentru mine.

Filmele de genul ăsta dăunează fiindcă transformă „victimele" în ceva inuman şi de neînţeles. Hokemeyer observă că poate morala poveştii e că avem de-a face cu o criză de etică şi îngrijirea personală e dată la schimb pentru profit. „În loc să fie văzuţi ca fiinţe umane care suferă, cei care suferă de dependenţă sau tulburări mintale sunt văzuţi ca obiecte care pot fi stoarse de bani şi demnitate", spune el.

Kitley adaugă că încă ne luptăm cu „reprezentări oripilante şi nerealiste a ceea ce înseamnă sănătatea mintală, cum pot ajuta cei dragi şi tratmente". „Asta îi face pe oameni să-şi minimizeze propriile simptome şi să le compare cu scenarii extreme cum ar fi psihoza. Pe scurt, oamenilor le e în continuare frică."