Am vizitat standurile pe care mereu le ignori la Gaudeamus

Aglomerație, coate și picioare pentru câțiva lei în minus la maculatură. Cam așa arată în mintea mea fiecare ediție a târgului de carte Gaudeamus. Desigur, toate se fac în numele culturii și literaturii, iar eu una nu am nimic cu niciuna. Totuși, am o groază teribilă de mulțimi, așa că mă apucă panica când trec pe la standurile unor edituri cu ceva mai multă priză la inima de român, iar aici zic de Polirom, Humanitas sau Curtea Veche.

Dacă ai trecut anu' ăsta prin nava spațială de la marginea orașului, atunci poate că ai dat de standurile alea chipeșe amenajate de editurile mari de prin toată țara. E și ăsta un semn bun, că aparent, cineva face destui bani din cărți pentru a-i arunca pe corturi, bannere și rafturi adevărate. Bine, toată fandoseala asta e de spectacol.

Cei care nu fac bani din cărți sunt întotdeauna mai numeroși și mai puțini gălăgioși, adunați pe margine și la etaj, în standuri fără lumină și cu etichete de prețuri anxioase, cărți tehnice și maculatură la preț de pâine fără sare. Da' trebuie să ajungi la standurile goale ca să cunoști adevărata viață de la Gaudeamus.

Zic și eu, dacă ar exista un concurs pentru standuri triste, atunci marii câștigători ar fi în fiecare an editurile universitare de prin țară, de la Universitatea de Petrol-Gaze și până la Universitatea Tranilvania. E atâta tristețe că parcă-ți amintești de ce studiile superioare nu mai înseamnă nimic în România. Totuși, la categoria de standuri triste intră fără probleme și toate editurile dubioase, care-ți promit terapie prin neurorezonanță sonoră pentru vindecare emoțională sau cum să scapi de cancer prin ceai de păpădire.

N-ai cum să nu păstrezi un loc în corason pentru oamenii dubioși care fac viața worth living, că unde am ajunge dacă am fi atât de normali și adunați ca standul Polirom. Pentru că nu reușesc să mă comport asemenea unui om normal în mulțime, m-am retras prin zona standurilor părăsite de oameni și viață, ca să văd cum merg vânzările pentru ăia mai mici de la cel mai mare târg de carte din OZN-ul României.

Trebuie să recunosc că am venit aproape hipnotizată spre stand, după ce am ochit o carte care-mi promitea adevărul fără perdea despre cancer. Nițică dezamăgire, nu era o editură dedicată maculaturii terapeutice, doar ceva cărți piratate din colecția Jung, Freud și ceva dubioșenii cu Pisica lui Dalai Lama.

Întrebată despre cum merg vânzările, doamna a încercat să o dea cotită. Câteva minute mai târziu mi-a mărturisit, puțin afectată de emoția reușitei, că vânzările merg stas, că lumea deja îi cunoaște și vin special toți pasionații pasionali la târg, doar ca să dea năvală peste cărțile despre pisici mistice și maculatura care-ți vinde speranță la metastază.

Dacă nu ai auzit niciodată de această editură, atunci te anunț cu tristețe că ai ratat ultimele bestseller-uri despre betonare, zugrăvire și alte chestii cu lipeală la ingineri constructori. Totuși, dacă ai o colecție de maculatură betonată, atunci aș zice că ăsta-i un subiect ce nu merită adus în discuții casual, așa că stai pe macaraua ta.

Spoiler alert: vânzările nu prea mergeau la cărțile tehnice, chiar dacă puteai să descoperi întreaga lume a betonării la mai puțin de 15 lei bucata. La casă, doamnele erau lovite de un moment brusc de sinceritate, că nu prea mergeau vânzările, nici măcar atunci când se mai rătăcea un student de la Politehnică sau Construcții.

Le-am recomandat să-și extindă nițel portofoliul, că uite cu le-o ia înainte oamenii cu inimă haină de la Humanitas. Surprinzător, glumele mele nu au avut aceeași aderență ca asfaltul bituminos.

Aici se vindea mai puțină maculatură fizică, dar ceva mai multă digitală. CD-uri cu neurorezonanță sonoră pentru toate doamnele care vor să scape de durerea emoțională, dar și alte chestii stimulatoare de neuroni și care promit regenerea ADN-ului.

Domnul avea deja o clientă pe cap, dar mi-a acordat tot timpul din lume pentru a-mi explica cum dau năvală femeile ca să găsească niște vindecare emoțională de la 80j de lei în sus. Nu l-aș fi crezut, dar lângă mine era o doamnă care se pregătea să testeze niște terapie pentru supermemorie beta-alpha-teta-delta. Nu mă întreba ce e asta, eu doar consemnez.

Ajunsă aici, am reușit să vorbesc câteva minute cu un băiat de la casă, înainte de a fi racolată de un pretins jurnalist bătrân, aproape mândru că avea șanse să predea gazetăria adevărată la Hyperion. Aparent vânzările merg și nu merg, știi cum e economia acum, se susține pe consum, iar oamenii ăștia măcar își acopereau costurile de participare la Gaudeamus.

E și târgul ăsta o metodă pentru a deveni faimos în lumea mică a editurilor de provincie, căci doar așa poți să argumentezi risipa de bani la Bibliotheca ce vinde maculatură cu și despre Târgoviște, poate și cu piticul KFC.

Oricum, un domn mi-a promis rubrică de monden că-s o persoană plăcută. Desigur, faima națională e o garanție, pentru că gazeta ajunge vrută sau nevrută la o bibliotecă din fiecare colț de țară. Recomand, Impact Târgoviște.

Dacă unii se chinuie să-ți recupereze măcar banii investiți în stand, alții deja s-au resemnat cu pierderea financiară și depresia generală. Nici la Petrol și Gaze nu era mai multă veselie, dar parcă brașovenii au luat-o cu mult înainte la consumat tristețe pe maculatură curată. Niciun un om nu se apropia mai mult de cinci metri de standul de carte al Universității Transilvania.

Aici am descoperit că cea mai proastă întrebare pe care poți să o pui e dacă merge vânzarea bine. Asta pentru că nici măcar nu sunt vândute cărți, au titlu de prezentare. Măcar doamna s-a arătat deschisă și mi-a povestit cum merge treaba la o editură universitară: cărți tipărite la comandă, ediții ridicate de profesori și împinse pe gât studenților nenorocoși care chiar merg la cursuri în Brașov.