Cum arată cele mai sărace locuri din lume, față de alea din România

Acum 20 de ani am filmat la o rezervație de zimbri de lângă satul Haimanale, ăla unde s-a născut Caragiale. La marginea satului, zeci de căsuțe de pământ, înalte de un metru jumate, late de doi jumate, în care încăpea un prici pe care dormeau familii cu cinci-șase copii. Femeile găteau la foc în fața vizuinii, gunoaie împrăștiate în jurul bătăturii. Diferența dintre bogați și săraci era o găină păzită ca ochii din cap. Am mai văzut sărăcie în România, cruntă. De fapt, România e pe primul loc în Uniunea Europeană la rata sărăciei, conform datelor Eurostat, iar greul cel mai mare îl duc copiii României. Aproape o treime - 32% din ei trăiesc în condiții cu lipsuri materiale grave. Copii cu mucii-n gură, urlând uitați pe mormane de haine putrezite primite de la ajutoare și aruncate într-o cameră puturoasă. Sărăcie combinată cu mizerie combinată cu alcoolism. Sunt oamenii condamnați să fie invizibili, pentru că asta se întâmplă când ești sărac în România. Și să fii sărac aici nu înseamnă automat că ești asistat social, de fapt, România asistaților sociali este un mit. Un simplu exemplu: România cheltuie doar 0,2% din PIB pentru combaterea excluziunii sociale, în timp ce media UE este de 0,8%. Și-atunci te întrebi cum am ajuns în top trei la abandon școlar.

Sigur, sunt sărăcii și sărăcii. Unele pline de puritate, altele pestilente. Am vizitat multe locuri în lume, unele mai sărace decât altele, așa am vrut să scriu despre cum se vede sărăcia în fiecare dintre ele. Acesta nu este un top, ci ordinea cronologică a vizitării lor.

Havana mirosea de rupea a urină, magazinele localnicilor, unde marfa se vindea în pesos cubanez, aveau rafturi pe care erau înșirate la distanțe egale pachete de ceva pe care nu îl identificai, nu era zahăr sau ulei sau orez, cred că biscuiți sau pesmet. Te lovea similitudinea cu magazinele de pe vremea lui Nea Nicu. Geaba aveai bani, nu aveai ce să cumperi. În Golful Porcilor sau la Punta Gorda sau chiar Trinidad erai întâmpinat de o sărăcie lucie, dar, cumva, demnă. Oamenii aveau hamac, trabuce, rom, orez, fasole neagră, pui prăjit sau pește. Și fructe. Și asta era tot. Pescarul venea cu homarul, îl arunca pe grătar. Se făcea mojito, se scotea chitara, se aprindea țigara. Revoluția continua și nimeni nu avea nimic împotrivă.

Satele aveau ulițe de pământ roșu, frizerii, magazine de telefoane mobile și cartele, magazine de băutură. Mult gunoi, ambalaje, sticle sparte, pungi rătăcind prin savană. În Stone Town, capitala Zanzibarului, se vindeau CD-uri cu execuția lui Saddam Hussein. Găini rătăceau printre picioarele bărbaților care te priveau cu ochi răi. Vacile nu pășteau, ci ciuguleau mâncare din muntele de gunoi de lângă oraș. Tarabele din piață erau slinoase, pe ele zăceau animale moarte, cu carnea atacată de muște. Puțea grozav a putreziciune.

Am stat în iurta unor localnici care, ca să facă niscaiva bănuți, s-au înghesuit toți 12 în celălalt cort. Aveau un câine, doi cai, șase copii, doi bătrâni și un ceaun în care femeile făceau cu schimbul să amestece laptele. Făceau brânză. Și buuz. Apă, carne, un pic de făină și, dacă e să fie niște votcă, asta îi este îndeajuns omului ca să trăiască bine.

Un semn al dezvoltării recente este prezența unui panou de energie solară cumpărat foarte ieftin de la negustorii chinezi. În casele celor chivernisiți alimentează televizorul, telefoanele mobile și, uneori, chiar frigiderul. Familia care m-a găzduit nu avea niciun aparat electric. Puteam foarte bine să ne fi nimerit pe la ei în secolul XIX.

Iquitos, șomajul este 65%, apele Amazonului au atins cote istorice. Nicăieri nu se poate plăti cu bancnota de 50 de soles, aproximativ 18 dolari. E prea mare. La supermarket casierița dă ochii peste cap, n-are rest. La spălătorie madama își cheamă rudele să vadă miracolul, i s-a arătat la drum de zi o hârtie de 50. Oamenii își umflă burta cu banane și Inka Cola, o băutură cu o culoare dubioasă. Piața este inundată, copiii se cațără pe statuia cojită a unei luntrii pline cu misionari creștini. Nu există canalizare, apa Nanayului, unul din afluenții Amazonului, este cea în care ajunge totul: rahat, resturi de mâncare, benzină, gunoi. Tot aici copiii se scaldă și mamele spală rufe.

Aici sunt indienii Guajira. Uribia este orașul lor. Tarabe, chinezării, carne trântită în praf și acoperită de muște. De aici sunt două ore până la Cabo de la Vela, de unde poți să ajungi în paradisul pe pământ, Punta Gallinas. Cabo de la Vela e un loc fierbinte unde localnicii trăiesc din închiriat hamace, vândut pește și brățări de pietricele celor trei turiști care se încumetă să vină până aici. Curent e o singură dată pe zi, două ore, între opt și zece seara. Apa e raționalizată. Se bea bere la suprapreț, adusă din Uribia.

Copiii se joacă goi pe plajă cu porci trași prin inel și câini famelici. La marginea plajei sunt casele, în spatele lor gunoiul e aruncat în mărăcinișul care se întinde cât vezi cu ochii. Nimeni nu cultivă nimic, nimeni nu muncește. Doar dimineața, câțiva pescari ies în larg, la șapte, când soarele pârjolește, sunt înapoi. Beau două beri și apoi moțăie într-un hamac până noaptea când mănâncă, mai beau o bere și apoi se culcă.

Nu pot să mă decid care este cel mai pestilent loc din India pe care l-am văzut. Să fie Delhi și șobolanii care ți se îmbârligă printre picioare în miezul zilei în piața de condimente? Să fie Varanasi și bucățile calcinate de cadavre care plutesc lângă credinciosul care a venit la mama Ganga să se îmbăieze? Să fie vaca păscând leneșă din mormanul de gunoi pe care zace cadavrul unui câine? Sau poate Jaipur, marginea drumului unde la interval de 30 de centimetri unul de altul sunt o serie de 27 se rahați, i-am numărat căci am fost curioasă să știu cum s-a întâmplat ca 27 de oameni să aleagă să defecheze aici, în văzul trecătorilor, pe o stradă circulată din Jaipur? Dar poate sunt toaletele publice din Agra, imposibil de descris, fără uși, împroșcate de sus până jos cu rahat.

Mă hotărăsc totuși că cel mai pestilent loc este sufletul unor turiști francezi care au negociat la doi dolari un drum de 30 de minute cu ricșa la care pedala un indian filiform. Și chiar s-au lăudat cu asta. Sărăcia nu este doar mizerie fizică, ci și morală.

Vama Veche este Saint Tropez, îți dai seama atunci când dai cu ochii de satul de pe insula Gili Trawagan, pitit în spatele peretelui de bănci, cârciumi, baruri, saloane de masaj și centre de scufundări din port. Praf, betoane, gunoaie. Imens de multe gunoaie. Șantiere, se mai face o magherniță pentru turiști. Desigur, cu piscină. Desigur cu libărci, cei mai mari gândaci pe care i-am văzut vreodată. Cred că dacă îmi găseau tenișii, le veneau bine la numărul lor de la picior. Gunoi, cocoși, capre. Cel mai jegos loc de după ce-am văzut în India. Clar. Gunoiul e împrăștiat pe tot drumul care dă roată insulei. În două ore ai terminat circuitul jegului și te gândești că nu mai există nicio șansă pentru micuțul nostru pământ. Niciuna. Sărăcia vine la braț cu mizeria și nepăsarea.

Divnogorsk este un orășel mic, lângă Krasnoyarsk, în Siberia. Aici sunt pensionarii, puțini care mai trăiesc, umbrele celor care au construit marele baraj de pe Enisei, la vremea aia cel mai mare din lume. Au niște pensii mărunte, trăiesc de azi pe mâine, dar au mușcate în geam și ies în parcul dintre blocuri, gătiți ca de duminică, să se uite cu binoclu după urșii și vulpile care colindă celălalt mal al râului.

E o sărăcie curată și cuminte, de sfântuleți retrași să moară departe de lume. E o sărăcie liniștită care te face bogat peste noapte.