Ce înveți când trăiești alături de ultrașii din România, față de prejudecățile tale despre ei

Dinu Guțu studiază fenomenul ultrașilor din România de mai bine de zece ani, de când a venit la facultate, la București, ca să vadă Dinamo cum joacă acasă. S-a apropiat de golanii de la Peluză și a rămas lângă de ei, chiar și după ce i s-a rărit dragostea de fotbal. Atât de mult că a început doctorat în antropologie pe tema supoterilor hardcore dinamoviști.

Asta nu înseamnă că n-are prieteni și la alte echipe, după cum mi-a explicat: „Se suspendă tovărășia noastră doar în ziua meciurilor”. Totuși, dincolo de rivalități, el crede c-ar trebui să existe mai multă solidaritate între suporteri, pentru că problemele sunt cam aceleași: bazele de juniori sunt aproape inexistente, echipele de tradiție joacă în ligi inferioare, iar echipele unor sate - în Cupe Europene, samsarii cu epoleți care vând și cumpără pasiunea și simbolurile de suflet ale unor oameni.

Dinu a analizat și cele mai grave prejudecăți ale societății față de ultrași:

Dinu susține c-a găsit mai multă solidaritate, bun-simț, altruism și caractere între galeriști decât a văzut pe holurile facultăților. Și poți să vezi și tu felia asta de viață în acest fragment din cartea sa „Intervenția”, care se lansează la Gaudeamus:

„Lumea râde. Relu beat şi cu nişte vodcă vărsată pe blugi c-o mână ridică imperial paharul. Se-aude-un vuiet gutural din coşul pieptului şi-un urlet : „Cine ne-ntreabă ce-avem pe lume/ Şi cum trăim şi cine suntem/ Noi îi răspundem : ne-avem pe noi/ Şi-avem Dinamo,/ Ne-avem pe noi, ne-avem pe noi,/ Şi-avem Dinamo…“. Restul autobuzului îl susţine bătând în geamurile autocarului şi-n lămpile de pe culoar.

— De doi ani nu m-am mai îmbătat, scrâşneşte derutat Relu printre dinţi.
Toată lumea-i pe jos de râs. Relu bea de stinge când apucă, dar constant e matol de două ori pe săptămână. Bea şi discută politică.
— Ce pula mea, ăsta vomită o dată la două zile şi zice că n-a băut de doi ani, râde Dop. Ia zi ? Eşti treaz ?
— Sunt treaz, încearcă Relu să-l privească demn în ochi şi mai varsă nişte vodcă cu suc de portocale pe blugi.
— Tamaş 3 eşti, mă ! urlă râzând Americanu.
— Tamaş cât ? întreabă Dop.
— Trei !
— De pulă să ne iei. Hei, hei, hei, şi tot autocarul e iarăşi pe jos de râs, că-i gluma aia veche de copii cu cartieru’ Tei.
— Ţii minte, mă Bolo, la deplasarea aia la Craiova, de aveai paporniţa aia cu praz şi ridiche, de mergeai tu în deplasare ? Oltenii spurkaţi aruncau cu cartofi în noi de la balcoane, cartofi din ăia cu lama băgată în ei. Neam spurkat ce sunt. Şi Bolo al meu ce face, frate ? Se duce să-şi facă piaţa la Craiova. Bam, bam, bam, nişte praz, bam, şapte ridichi, trei cepe, nişte brânză, să facă el picnic pe tren la întoarcere. 2001 să fi fost. Şi am mâncat ca disperaţii ridichi cu ţărână şi am băut ţuică de la naş, că vindea naşu’ la băieţi. Şi când am ajuns în Bucureşti, ne-am pus pe băut la Lizeanu în crâşma aia cu mese afară şi vine-o bagaboantă, ne măsoară din ochi şi ne-ntreabă : „O muie, băieţii ?“. Cutare, „eu“, cutare, „eu“. Şi normal că se uita la noi, băieţi ca florile, nu la tine, un bătrân c-o paporniţă plină cu praz. Bătrân erai şi-n 2001, asta voiam să zic, râde Dop. Şi miroşi şi-acum a ridiche, e mirosu’ tău natural.

— Hai dă-te-n pula mea de amorez care eşti tu, râde şi Bolo. Flori de mucegai ţi-a dat iubita ta de pe Lizeanu. Ca să nu vorbim de Alexa. Frate, eram în Grecia acum doi ani şi Dop trăgea pe plajă de-o bere şi se lăuda-n gura mare : „Bă, mă aşteptaţi, nu mergeţi nicăieri, că mă duc în cameră un pic, dau o muie şi mă-ntorc“. În spate, proaspăta prietenă care-l aştepta ca-n desene animate, cu mâinile în şold : „Dai o muie lu’ mă-tă, mă jegosule“, şi se urcă-n maşină şi pleacă furioasă spre România.

Lumea-i pe jos de râs. Ştiu faza, c-au mai auzit-o toţi de zeci de ori, da’ n-ai cum să nu mai râzi o dată, mai ales că-ţi permiţi, eşti cu-ai tăi şi-i magic. Bolo se răsuceşte pe cealaltă parte şi-i cad în faţă doi inşi de la un alt grup, care trăgeau pe lângă noi pentru că rămăseseră fără băutură.

— Băăă Americaneee, ce-ai adus, mă, toţi pleşcarii, toţi bărboşii aicea, băăă ? Ăştia-s vikingi de-ai tăi, cu butoaiele scufundate. Ia-ţi-i de-aici !
— Da’, mă Vikingu’ Negru. Vikingii ţigani, fraţii mei, îi răspunde Americanu. Fute-m-aş pe norocu’ tău, Anaf. Sunt plictisit de tine, dă-i drumu’ de-aici, i-o aruncă al nostru celuilalt bărbos. Veniţi aicea numai când aveţi paharele goale. Ia arată paharu’, arată să-l vadă băieţii.
— E găurit paharu’, bă Americane, chiar tre’ să-ţi explic, şi-i arată Anaf paharu’ de plastic la jumate.
— E spart ca tine, când te-a luat Bolo prima dată-n… braţe, râde Americanu.
— Ia cu apă, bre, că ţi se-apleacă. Nu fi obraznic, ţipă Relu şi-i toarnă lui Anaf din vinul la cutie.
— Ia, mă, şi bea, bea, să te văd. Bea-ţi-ai minţile, îi dă Americanu o palmă peste ceafa lată lui Anaf.
— Băăăăă, pooopaass, urlă Anaf către şofer, în timp ce stă cu alţi doi pe scările de la mijlocul autobuzului şi se pişă-n câte-un pahar de plastic la jumătate.

Mari handicapaţi, mă gândesc, da’ dacă aşa le place haiducilor, nu te poţi pune cu plăcerea lor.
„Eeeeeee, câiniii roşiii, aleeeeeee,/ Eeeeeee, câiniii roşiii, aleeeeeee,/ Numele provine din istorieeeee,/ Şi nimeni n-o să-l schimbeeeee.“ Cântă un autocar întreg la tonul lui Dop. Cântăm ca nişte beţivi, horcăind mai mult afon, dar cu putere, ca nişte vikingi obosiţi care pleacă-n pizdă fără busolă. Bolo mă ia deoparte când se mai liniştesc spiritele de luptători ale băieţilor şi-mi povesteşte cum e pe la el la muncă.”