Chestii

De ce sunt penale toate miturile din filmele tale favorite de acțiune pe care le vezi în România

În viața reală, e al dracului de greu să nimerești cu o pușcă cu lunetă capul unui inamic.
20 Octombrie 2017, 10:52am
Autorul acestui articol, în timp ce-l chinuia talentul de sniper. Fotografie din arhiva personală

Chiar dacă te-ai născut în România și crezi că viața ta e de tot rahatul, dintr-un anumit punct de vedere ești un om norocos: nu ai cunoscut niciodată un război adevărat. Așa că toate lucrurile pe care le știi în acest moment despre arme, soldați împușcați sau moarte, au ajuns la tine prin intermediul filmelor de acțiune și al jocurilor video.

Ultima oară când România s-a aflat în stare de război a fost acum 28 de ani, la Revoluție, când au fost omorâți peste o mie o sută de români.

Dacă ai avut ghinionul să faci armata în perioada aia știi mai bine decât mine cât de nașpa a fost.
La Revoluție eu aveam 14 ani și primul meu șoc a fost când am auzit, la Radio Europa Liberă, zgomotele împușcăturilor de la Timișoara: nu aveau nimic din duduiala specifică filmelor de acțiune, ci semănau mai degrabă cu sunetele produse de un aparat de făcut floricele. Și, în mod sigur, nu era deloc acel sunet specific filmelor lui Sergiu Nicolaescu: împușcătura aceea devenită un veritabil trademark al cinematografiei românești.

M-am gândit să-ți fac mai jos o listă cu cele mai proaste mituri despre război, pe care le înveți din filme.

Un foc de armă real îți poate produce o durere de urechi cumplită (dacă nu porți căști de protecție)

Câțiva ani mai târziu, în armată (da, am prins stagiul militar obligatoriu), aveam să aflu la prima mână cât de tare poate să duduie un Kalașnikov. Nu are nicio legătură cu sunetul acela penibil, ca de bici, pe care efectele sonore românești îl atribuie în mod egal tuturor armelor de foc din istorie, de la pistoalele lui Iancu Jianu și până la revolverul comisarului Moldovan.

Citește și: Am întrebat persoane trans din România dacă s-ar înrola în Armată

În realitate, zgomotul produs de un banal pistol depășește 150 de decibeli: cam cât cel pe care-l face un avion cu reacție când forjează motoarele la decolare. Traumele sonore apar la zgomote mai mari de 80 de decibeli. De aici în sus, urechile tale suferă cumplit și, în timp, rezultatele sunt ireversibile. Un motiv în plus să te întrebi de ce personajul lui John Rambo mai are urechi funcționale.

Nici nu e de mirare că după prima tragere cu AK-47 mi-au țiuit urechile vreo două ceasuri. Ăsta e un detaliu pe care nu o să-l vezi (și, mai ales, nu o să-l auzi) în filmele de război.

Iată un motiv suficient de bun pentru care, în prezent, nu ți se permite accesul în niciun poligon fără căști de protecție. Și o posibilă explicație pentru care cei mai mulți militari de carieră sunt cam grei de cap (citește: „tari de urechi"). A, și ca fapt divers, Adrian Năstase ar fi trebuit să aibă demult timpanele perforate. Sau poate și-o fi pus în prealabil dopuri în urechi înainte să încerce să se sinucidă și nu știm noi. Dar să nu divagăm.

Citește și: Bărbați români mi-au spus ce lucruri ciudate (dar utile) au învățat din Armată

Între timp, lumea a evoluat și filmelor de acțiune li s-au adăugat jocurile pe calculator de tip shooter. Aici pot să-ți confirm că efectele sonore sunt mult mai realiste, dar, pe de altă parte, există câteva aiureli despre care e bine să știi că n-au nicio legătură cu realitatea. E bine să le știi, măcar pentru cultura ta generală sau pentru situația în care vei avea o discuție în contradictoriu cu cineva din echipa ta de Counterstrike.



Headshot-urile nu prea există în viața reală

Ăsta e motivul pentru care există foarte puțin lunetiști profesioniști în viața reală. Nu e niciun secret că antrenamentul pentru un lunetist este mai costitisitor și îndelungat decât în cazul unui banal infanterist – chestie valabilă pentru orice armată din lumea asta. Altfel, am avea peste tot armate formate doar din lunetiști care bagă headshot după headshot și nu din niște amărâți purtători de Kalașnikov.

Pur și simplu nu toată lumea poate nimeri o piersică de la – să zicem – o sută de metri. Eu nu am reușit, de pildă. Adică nu în viața reală. În misiunile Delta Force sau Medal of Honour împușcam insurgenți (sau, după caz, fasciști) de la distanțe de peste 400 de metri. Acolo, în fața ecranului calculatorului era exact cum văzusem în filme: suprapuneai reticulul lunetei peste căpățâna nefericitului și dădeai click stânga.
În viața reală, abia am reușit să nimeresc „burta" unui infanterist de carton, de la 100 de metri (în timp ce eu ținteam, artistic, inima). S-a întâmplat anul trecut, când am avut ocazia să trag și eu cu o armă românească cu lunetă: celebrul PSL. Mă rog, nu e chiar un pușcoci dedicat pentru snipereală, nu se compară cu mărețul AWP din CS și nu are rost să intru acum în detalii tehnice.

Citește și: M-am antrenat o săptămână cu trupele speciale ale Armatei Române ca să văd dacă supraviețuiesc

Ideea de bază e că, la prima tragere cu o armă cu lunetă din viața mea, nu am nimerit „centrul țintei", de la 100 de metri. Evident, la fel cum văzusem prin filme și cum exersasem la consolă, am pus reticulul fix pe centrul țintei dar, când am apăsat trăgaciul, glonțul s-a dus vreo 10 centimetri în jos și în loc de un „10" perfect, am încasat un mediocru „6".

Nu e ca și cum pui mouse-ul pe țintă și dai click stânga. În viața reală mai intervin respirația, reculul și smucitura de trăgaci. Iar „headshot"-ul e o chestie la fel de rară precum pasărea Dodo.

Un încărcător plin de armă automată se descarcă în mai puțin de cinci secunde

Ăsta e unul din miturile mele preferate pe care l-am verificat personal în timpul stagiului militar obligatoriu. La una din ședințele de tragere, ni s-a dat un încărcător plin-ochi, cu 30 de cartușe, cu misiunea de a doborî o țintă aflată la 200 de metri.

Fac o scurtă paranteză. În termeni de tir, 200 de metri reprezintă o distanță formidabilă. Gândește-te că sunt două terenuri de fotbal puse cap la cap, iar tu trebuie să nimerești portarul de la cealaltă poartă, de pe celălalt teren. Practic, la distanța aia, ținta are cam aceeași dimensiune cu cea a cuiului cătării prin care încerci tu să iei linia de ochire.

M-am așezat, conform procedurii, în poziția „pentru luptă culcat", am pus încărcătorul în armă și am decis să verific personal scena aia din filmul Commando în care Schwarzenegger seceră, în câteva minute, un regiment întreg de mercenari, fără să reîncarce arma/armele.

Am pus selectorul armei pe poziție „foc automat", am luat apoi linia de ochire „la bază și pe centru" și am apăsat trăgaciul. Arma a început să duduie sacadat, iar eu am început să număr secundele.

Citește și: Toate armele pe care România o să dea 9 miliarde de euro

Nu au trecut mai mult de cinci până când am auzit „click"-ul acela specific pe care îl face orice armă când nu mai are boabe de împrăștiat pe câmp. Evident, ținta a rămas mândră, în picioare, neatinsă de niciunul din cele 30 de gloanțe.

Urechile îmi țiuiau zdravăn, dar nu atât de grav cât să nu aud răcnetul ofițerului responsabil cu tragerea: „Băăăăă, care e nebunul care trage în halul ăsta, ca la nuntă?". Nebunul eram eu, dar măcar verificasem o treabă. Pe vremea aia încă nu era Youtube, ca acum, pentru a putea verifica un lucru pe care, iată, l-au încercat și alții, între timp:

Imaginile de mai sus reprezintă cea mai bună explicație pentru care toate armatele lumii își instruiesc, în prezent, soldații să tragă doar foc-cu-foc. Pentru că, în regim de foc automat continuu, un militar care cară după el zece încărcătoare, ar termina lupta în mai puțin de un minut. Plus că nu mai ai niciun fel de precizie pe distanțe mari.

Cu excepția mitralierelor, opțiunea de foc automat la astfel de arme este o simplă chestiune de marketing: „Armele noastre pot trage și foc automat, chiar dacă nu vei folosi aproape niciodată această opțiune".

Mașinile hitleriste nu se opresc din mers dacă le bagi zahăr în rezervor

Pentru cei care au apucat vremurile de dinainte de 1990, treaba asta echivalează cu nivelul „Paladin" în materie de ilegaliști comuniști care pun umărul la sabotarea mașinii de război a Wehrmachtului. O scenă din filmul Roșcovanul (o găsești în toată splendoarea la 1h:00:40) îți arată că dacă pui „un pumn de zahăr în rezervorul de benzină al unei mașini germane", mașina „nu mai merge". În realitate, zahărul nu se dizolvă în benzină (sau motorină), ci se depune cuminte pe fundul rezervorului. Rezultatul: motorul continuă să meargă.

Sigur, treaba asta nu e bună, pe termen lung, pentru motor. Dar, dacă ești un ilegalist comunist teribil de încăpățânat și ții cu tot dinadinsul să gripezi camioanele armatei germane, ar trebui să mergi zi și noapte cu un pumn de zahăr la garaj, în speranța că scapi de fiecare dată de santinele și vei avea, într-un final, un rezultat.

Altul decât încasarea unui glonț în tărtăcuță pe motiv de sabotaj. Treaba asta e riscantă până și pe timp de pace, când vrei să-i faci vreo glumă vecinului care a parcat pe locul tău și riscă să te vadă celălalt vecin, ce să mai vorbim de scenariul ăsta pe timp de război când nu ai voie să te apropii de convoaiele militare la mai puțin de o sută de metri.

Fratele mai mic al acestui mit îl reprezintă blocatul țevii de eșapament cu un cartof. Alt mijloc prin care luptătorii de gherilă ai țărilor aflate sub jugul nazist sau, după caz, sub bocancul imperialismului american, l-ar fi folosit cu succes împotriva tehnicii de luptă motorizate.

O treabă pe care mulți ar fi crezut-o valabilă și acum dacă nu ar fi existat internet, Youtube și, în particular, emisiunea aceea cu vânători de mituri care au încercat toate metodele și fructele posibile pentru a le ieși acest truc. Nu le-a ieșit.

Dacă te îmbraci în uniforma inamicului, toate ușile ți se vor deschide

Aproape că nu există film de război în care să nu ai parte de o astfel de scenă. Eroul principal ajunge într-un impas, moment în care apare soluția-minune concretizată în sloganul „Îmbracă-te în uniforma inamicului".

În astfel de momente e important să faci rost de un set complet, cu efecte și – preferabil – grade superioare și insigne pe măsură. Ca prin minune, bocancii, cămașa, haina și pantalonii îți vor veni, ca un făcut, perfect turnate. Astfel echipat, vei reuși să treci lejer prin toate posturile de control. Un veritabil număr de magie prin care actori grei, precum Richard Burton sau Clint Eastwood au transformat filmul Unde se avântă vulturii într-un clasic al genului, de pildă.

Nici jocurile video nu au fost scutite. În – la fel de clasicul – Medal of Honour – vei avea sarcina de a te infiltra, la un moment dat, într-o bază secretă nazistă. E de ajuns să pui pe tine niște haine bine călcate de ofițer neamț și misiunea e ca și rezolvată.

În realitate, îmbrăcatul uniformei inamicului este o infracțiune extrem de gravă, asociată, practic, crimelor de război și ferm interzisă prin Convenția de la Haga și Convenția de la Geneva. Pe scurt, dacă ești prins îmbrăcat în altă uniformă, ești împușcat pe loc.

Bonus: mitul blocării șenilei de tanc cu un drug de fier

Ăsta e, de departe, mitul meu preferat. E adevărat, nu prea îl vezi în filme și nu a apărut până acum în vreo misiune dintr-un joc pe calculator. Dar nu e timpul pierdut. Mai ales că respectivul mit se bazează pe un sâmbure de adevăr. În al Doilea Război Mondial au exista cazuri documentate de soldați (inclusiv români) care au reușit să imobilizeze un tanc, cu ajutorul unui drug de fier, plantat la marele fix, între roțile de la șenilă (mă rog, în limbaj strict tehnic roțile alea se cheamă „galeți"). Pentru treaba asta trebuie să știi la perfecție „tehnica de luptă a inamicului" – adică distanța între roata motrice și galeți și, implicit, grosimea drugului.

Problemele sunt două. În primul rând, vorbim despre câteva cazuri întinse pe durata unui conflict de șase ani, în care ambele tabere au produs, cumulat, câteva sute de mii de blindate. Raportat la acest număr, faptul că au existat câteva zeci (hai, sute, deși exagerez) de soldați care au reușit să imobilizeze în acest fel un tanc, înseamnă, strict matematic, o rată de succes de sub 0,1%. Adică ceva de genul „ia tu drugul ăsta de fier și imobilizează tancul ăla. Ai o șansă dintr-o mie să reușești. Succes".

De aici poți afla, de pildă, de eroismul unui soldat finlandez care a blocat șenila unui tanc sovietic în acest fel, dar și de faptul că 70% din cei care încercau treaba asta mureau înainte să ajungă la destinație.
În al doilea rând, gândește-te că majoritatea tancurilor din Al Doilea Război Mondial aveau între 10 și 30 de tone. În prezent, un tanc modern are în jur de 40-60 de tone. Ca să-ți iasă figura (presupunem că echipajul e format din idioți orbi, tancul stă pe loc și nu are fuste laterale care protejează șenilele), îți trebuie un drug de fier pe măsură și o forță în brațe suficient de mare ca să blochezi la fix o șenilă de jumătate de tonă.

Publicitate