Noul album al lui Eminem e un rateu răsuflat

Ăsta este un videoclip cu un tip cu părul lung numit Styxhexenhammer666, care are mai mult de 277 000 de abonați pe YouTube și al cărui cont de Patreon îi aduce exact 4 182 de dolari în fiecare lună, sumă care ajunge la 50 184 de dolari înainte de taxe. Postează frecvent despre chestii oculte și grădina lui și apare într-o geacă de piele fără tricou pe dedesubt. Nu voi încerca să descriu scopul canalului lui Styxhexenhammer666, pentru că trece de la „Ajutorul de 300 de milioane pentru Pakistan a fost anulat din cauza luptătorilor militanți” la „Da, trebuie să stopăm prejudecățile împotriva creatorilor de conținut”, de la „ABC și MSNBC îl fac dispărut pe Farrakhan de la înmormântarea lui Aretha Franklin” la „Notele mele sincere pentru filmele Star Wars (Spoiler, evident)”. Turuie despre încrederea consumatorului indusă de Trump și postează videoclipuri cu el mâncând rații militare („acum vei auzi niște zdrăngănit de linguri”). Aproape fiecare clip începe cu „ok, oameni buni”/ Le numește pe modelele din publicitate „retardate” și zice că lucruri ca ăsta sunt „opera lui literară”. Vorbește la greu despre „ocult” și se consideră un nonconformist atotștiutor în materie de politică; are aproape 50 000 de urmăritori pe Twitter și folosește asta ca să deschidă subiecte – Flint este condus de democrați, etc –care nu-s decât confuzii republicane.

„Stânga îl atacă pe Eminem că folosește înjurături: Să-mi spuneți cum vi se pare asta” e mult mai plictisitor decât sună. Există totuși oameni care s-au luat de Eminem că l-a numit pe Tyler, the Creator „poponar” pe Kamikaze, al nouălea album al său, pe care l-a lansat fără să anunțe în weekend. Dar furia criticilor nu e ce își imaginează Styxhexenhammer666 și abonații lui. Nu există grupuri de părinți care să militeze pentru asta și niciun protestatar de vreo 20 ani. Sunt doar niște oameni care clatină din cap la vederea rapperului de vârstă mijlocie, postează tweet-uri ca să obțină un pic de atenție și apoi își văd de viață mai departe. „Atacurile stângii” își amintește de apogeul lui Eminem, dar, în mare, conține un discurs plictisitor împotriva stângii – sau „non-dreptei”. Styxhexenhammer666 se corectează singur – și explică cum oamenii care-și dau ochii peste cap când aud un rapper de vârstă mijlocie care urlă „poponarule” încearcă să „impună dominanță” asupra altora, să facă luptătorii de dreapta pentru libertate să se simtă „mizerabil, ca și ei”. Asta a fost marca dreptei americane preț de decenii: oamenii care se plâng despre cât de sensibile au devenit lucrurile sunt făcuți praf de cea mai mică critică. Kamikaze este disponibil în magazine acum.

Ăsta este, mai mult sau mai puțin, climatul politic în care e blocat Eminem – și noi toți, de altfel. Toamna trecută, a avut o încercare sinceră și, cumva, nobilă, să se lupte cu Trump, și cu baza de fani care l-a votat. Problema este că Revival nu a fost foarte bun. Piesa centrală despre Trump a fost o platitudine siropoasă gen Alicia Keys, și a fost înconjurată de piese în care rapperul cântă despre cururi pe ritmuri de „I Love Rock N Roll” sau despre ruperea prezervativelor în două. Cel mai memorabil cântec de pe album nici măcar nu e de pe material în sine: a fost concertul lui a capella de la BET Awards, care a fost un microcosmos al viziunii sale creatoare și politice, unul pasionat, bine intenționat și complet robotic. Kamikaze se prezintă ca fiind o corectură la Revival – nu o scuză pentru ultimul album, pe care Eminem îl crede subapreciat, ci o expunere a celor care îndrăznesc să-l critice. E clar că Eminem s-a adaptat foarte lent la epoca asta, în mai multe privințe.

În primul rând, are o fixație pe rapperi mai tineri decât el: la un moment dat îl batjocorește pe Lil Pump și încearcă să parodieze „Bad & Boujee” peste remake-ul beat-ului de la „Look Alive”. Pare un boșorog acrit. S-a zis că starurile pop pe care le-a batjocorit pe albumele lui mai vechi au fost ținte ușoare, dar Britney Spears și NSYNC au fost totemuri culturale pop imense, cel puțin în comparație cu nivelul lui de faimă, și, pe atunci, Em părea să fie în ton cu moda din viața americană. Pe Kamikaze, zici că e un nebun care urlă în cămașă de forță într-o cameră izolată. Pentru cine este, mai exact, piesa „Not Alike”? Pe albumul ăla, Em îl diss-uiește pe Machine Gun Kelly, aparent din motive personale.

În plus, Em pare să nu fi realizat cum a schimbat internetul politica și discursul. Viața digitală ne-a promis democratizarea informației și a creației, dar, de fapt, internetul ne-a transformat pe toți în atotștiutori dezinformați gata să dea din gură. Kamikaze începe cu „The Ringer”, o insultă la adresa celor care au criticat aspru Revival. Rapperii au tradiția asta să le închidă gura criticilor, dar acum trăim într-o lume în care Styhexenhammer666 face 50 184 de dolari pe an fără taxe. Internetul social este prea fragmentat și alunecos și plin de meme-uri criptate și de rea-creadință ca să zici că XXL are vreun sens. Unele din criticile semnificative vin chiar de la artiști care au lucrat la Kamikaze: imediat după lansarea albumului, Justin Vernon a scris pe Twitter despre nemulțumirea lui la adresa piesei la care a contribuit, „Fall”. Vernon susține că a cerut ca piesa să fie modificată înainte de lansare, evident fără niciun rezultat. Videoclipul pentru „Fall” a fost lansat; începe cu un Em furios aruncându-și telefonul după ce primește un val de notificări despre criticile negative pentru Revival și un picior care distruge o copie fizică a albumului.

Dacă toamna trecută Em părea incapabil să-i țină piept lui Trump și susținătorilor lui, pe Kamikaze pare să nu înțeleagă bestia cu care are de a face în confruntarea cu cei care-l defăimează, iar plângerile lui par stridente și demne de milă. Există o scenă – o aluzie la opera timpurie a lui Em – în care managerul lui, Paul Rosenberg, îi lasă artistului un mesaj audio în care îl avertizează că albumele despre critici nu sunt bine primite. Scena are scopul să-l arate pe Em ca pe un rebel incontrolabil care nu poate fi îmblânzit de avocați, contracte sau norme sociale. În cazul ăsta, totuși, omul pare să-l sfătuiască de bine.

La fel ca aproape toată munca lui Eminem din acest deceniu, Kamikaze e un baraj monoton de pirotehnici verbale. Îți mai amintești când Em era jucăuș? A devenit tare și aspru precum rigor mortis și îngrămădește silabe în scheme de rime rigide care există doar de umplutură. (În altă scenă, Em răspunde apelului lui Paul, supărat din cauza unei postări de blog care nu a reușit să înțeleagă complexitatea muncii tehnice a lui Em pe Revival.) Eminem este un technician extrem de talentat, dar aceste piese nu ne reamintesc deloc de talentul ăsta al lui: „Lucky You”, de exemplu, are un vers sumbru în care Em se laudă cu locul câștigat în industria rap, dar nu-i nimic amuzant sau liber la el, ci doar o hazna de vocale agitate cu precizie tehnică, dar stângace din punct de vedere muzical, de zici că l-a făcut pe repede înainte.

Nu toate piesele de pe Kamikaze sunt despre critici și despre reacțiile stârnite de Revival. „Stepping Stone” e o scrisoare onestă către foștii lui colegi de școală față de care se simte vinovat, însă cu un oarecare dispreț. Din păcate, mai sunt și cele trei piese despre relații – „Nice Guy”, „Good Guy” și odioasa „Normal”, care ar fi trebuit să rămână adânc îngropate în pivnița muzicii. „Normal” e absolut stupidă și penibilă la început, după care se transformă într-o fantezie oribilă despre răzbunare, iar pe „Nice Guy”, Eminem face spume din cauza unei femei care iese de la el din casă îmbrăcată în blugi strâmți.

Asta nu înseamnă că nu poți rezona cu Kamikaze. Cine nu se simte obsedat și, în același timp, exasperat de canalele de comunicare din 2018? Problemele principale ale albumului sunt metodele prin care artistul încearcă să proceseze criticile, care n-au mai fost actualizate de pe vremea când Bush era președinte, și rigiditatea tehnică. Și totuși, dacă te uiți în online, o să găsești o grămadă de articole în apărarea lui Eminem, care e prea incorect din punct de vedere politic ca să supraviețuiască în era asta. Nu e nimic șocant la Kamikaze, nimic foarte diferit de atmosfera anilor ’90. Coperta e un omagiu adus albumului de debut Beastie Boys, Licensed to Ill, care e de mii de ori mai relaxat și mai distractiv decât Kamikaze și pe care trupa voia să-l numească inițial Don’t Be a Faggot. Asta era prin 1986.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.