Ce înseamnă bunătatea pentru condamnații la moarte ca mine

Oameni insistă să fie creaturi sociale, indiferent de cât de mult îi îndoctrinezi sau denigrezi.

de Lyle May; ilustrat de Sally Deng; translated by Irina Gache
|
sept. 4 2018, 4:00am

Ilustrație de Sally Deng  

Acest articol a fost publicat în colaborare cu Marshall Project. Abonează-te la newsletter-ul lor.

Noi toți, prizonierii, am fost răniți când preotul Chestnut a părăsit închisoarea în căutarea altor oportunități și ca să-și salveze căsnicia, după spusele sale.

„Fraților”, ne-a spus el într-o zi, „Am petrecut mai mult timp în închisoare decât cu nevastă-mea. Mi-a dat de ales: ea sau munca mea. O iubesc, așa că trebuie să plec. Îmi pare rău.”

Plecarea lui Chestnut a fost devastatoare pentru că ne-a tratat mereu corect, chiar favorabil, și a făcut tot ce-i stătea în putință să ne simțim ca niște egali. Înainte și după execuții, ne consilia când nimeni nu se sinchisea să o facă. „S-ar putea să nu-nțelegem niciodată planurile lui Dumnezeu”, ne spunea, „dar fiți pe pace fiindcă moartea prietenilor și a celor dragi nouă – oricât de nedrepte – nu trec neobservate.”

Chestnut suferea cu noi, plângea în biroul său după ce unii dintre noi erau executați.

Unor gardieni nu le convenea că el ținea la noi. „S-a terminat, părinte”, a spus unul, în timpul unei sesiuni de doliu, înainte să mă trimită înapoi în celulă.

Chestnut a plecat în 2004 și a fost înlocuit de o serie de preoți care s-au comportat mai mult ca niște gardieni – supuși regulilor și mai interesați să facă angajații să se simtă confortabil. Nimeni nu le cerea consilierea.

Atunci, niciunul dintre noi nu a făcut legătura între plecarea lui și orice regulă nescrisă referitoare la tipurile de interacțiuni acceptate între pușcăriași și personalul închisorii. Regula scrisă împotriva oricărei relații romantice sau de prietenie dintre noi și gardieni este de înțeles. Dar oamenii insistă să fie creaturi sociale, și oricât de mult îi îndoctrinezi sau denigrezi, fix așa rămân. Paznicii nu sunt roboți fără emoții la fel cum condamnații la moarte nu sunt reduși doar la crimele pentru care au fost închiși.

Unii dintre membrii personalului au făcut tot ce au putut să fie blânzi, răbdători, respectuoși și miloși. Domnișoara Johnson ne lăsa mereu mai mult timp afară, și o făcea până o contacta un sergent prin stație.

Domnului Sutherland îi plăcea să vorbească despre pescuit – cu oricine. Dacă puteai să discuți despre diferența între pescuitul în apă sărată sau dulce, te lăsa să mai iei o porție de mâncare.

Astea erau atențiile simple care ne făceau timpul și jobul lor mai ușoare. Timp petrecut la TV după ce se dădea stingerea, ușile de celule deschise mai mult decât era obișnuit, poate chiar și un film când un manager de unitate aducea unul de acasă.

Înainte ca prietenul meu, Earl, să fie executat în 2005, domnișoara Williams a fost transferată la bucătărie – pentru că nu putea suporta gândul că jobul ei ar putea să o facă părtașă la execuția lui.

La câteva luni de la moartea lui Earl, și-a dat și domnul Beryl demisia, pentru că nu putea să fie de acord cu locotenentul Wallace care ne pedepsea pentru violarea unor reguli absurde.

Lui Wallace îi păcea să ne amendeze cu 10 dolari (o avere pentru oamenii din închisoare) și să ne dea „muncă” în plus, care, din moment ce majoritatea dintre noi nu aveam joburi, însemna să adunăm pietre din curte și să le îngrămădim într-un colț. Lui Beryl asta i se părea o practică ridicolă.

Mai ingora și abaterile pe care șeful lui le considera de neacceptat: paturi nefăcute, o poză cu familia lipită pe perete sau să ai mai multe rufe de spălat. „Sunteți cu toții condamnați la moarte”, zicea el. „După mine deja ați fost pedepsiți îndeajuns.”

Dar pentru majoritatea, regula nescrisă a condamnaților la moarte a rămas aceeași: lipsa de interes, loialitatea față de reguli, schimbarea angajaților ca să nu ne împrietenim cu ei, și deasupra a tot, credința în status quo. Ideea că pârnăiașii „merită mai puțin” nu era de acceptat.

Unii gardieni cereau să fie transferați pentru că acceptarea acestei reguli însemna să distrugă dorința unora de a trăi și de a-i lăsa să trăiască. Locotenentul Perry s-a mutat la o altă unitate unde orice încercare pe care a făcut-o ca să schimbe atitudinea de aici a fost contracarată de directorul închisorii. Dorința lui de a ne conduce ca pe oricare alt grup avea sens în termeni de pază, din moment ce sunt mai puține probleme la condamnații pe viață decât oriunde altundeva în Închisoarea Centrală.

Cererile lui pentru echipament nou nu au primit niciun răspuns. Perry s-a trezit că avea mai puține lucruri de făcut și o mai slabă autoritate ca manager de unitate dacă nu ne pedepsea.

I s-a întâmplat și doctorului Kuhns. Din 2010 și până în 2017 a fost psiholog la Închisoarea Centrală. Un om cu convingeri, a implementat o serie de programe terapeutice pentru condamnații la moarte: scriere creativă, șah, teatru, yoga, Toastmasters, artă și altele. Aceste grupuri ne-au ajutat cu respectul de sine, maturitatea emoțională și comportamentul global din întreaga unitate.

Faptul că Kuhns ne recunoștea și avea grijă de umanitatea noastră reprezenta o problemă fiindcă și asta ignora regula nescrisă. După ce a venit la conducere o administrație mult mai strictă, el și alți zece voluntari de ai săi au fost certați pentru atitudinea prietenoasă pe care o aveau cu cinci condamnați la moarte. (Eu am fost unul dintre ei). Toate programele au fost oprite.

Voluntarii au fost speriați, iar doctorul Kuhns și-a luat în cele din urmă un job altundeva.

Psihiatrii care l-au înlocuit au continuat acea abordare în sesiunile de terapie: „Acțiunile au consecințe”, spuneau ei în timpul tratamentului.

În ianuarie anul ăsta, și sergentul Cross s-a pensionat. L-am cunoscut în 1997 în timp ce-mi așteptam procesul pentru crimă. A văzut cât de tănăr păream și m-a tras deoparte. „Ține-ți capul plecat și vei fi bine”, mi-a zis el.

Ani mai târziu, am aflat că a luat parte la „ceasul morții” pentru câțiva prieteni de-ai mei înainte să fie executați. În ultimele 72 de ore din viața lor a stat cu ei ca să nu fie izolați complet.

Gardienii repartizați pentru asta sunt conectați mai intim cu pedepsa mortală decât oricare judecător, jurat, politician sau votant.

L-am întrebat pe Cross despre asta înainte să plece.

„Unii dintre tipii ăia mă roagă să fiu acolo”, mi-a spus el. „Pot cel puțin să moară cu cineva pe care-l cunosc, ca să nu se mai simtă atât de singuri.”

După pensionare, Cross s-a întors în civil la condamnații la moarte, împreună cu nevastă-sa și fii-su. Le-a arătat câțiva pușcăriași despre care știa mai multe decât familiile lor. Tipi cu care și-a petrecut zilele și cu care a lucrat decenii întregi. S-a plimbat puțin împreună cu cei dragi și apoi a plecat făcându-ne cu mâna. A fost un la revedere al cuiva care a făcut parte din viețile noastre, așa cum am făcut și noi parte din viața lui, contrar regulilor.

Lyle May, în vârstă de 40 de ani, este condamnat la moarte la Închisoarea Centrală din Raleigh, N.C., unde-și așteaptă execuția pentru două omucideri. A fost condamnat pentru uciderea unei mame și a copilului ei de patru ani.

Acest articol a apărut inițial pe VICE US.

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE