Politică

Tot ce trebuie să știi ca român despre alegerile din Ucraina, unde un actor ar putea fi președinte

Campania electorală din Ucraina s-a încheiat sub semnul ridicolului. Și abia acum încep problemele.
Petro Porosenko armata
Președintele Petro Poroșenko la bordul navei americane USS Mount Whitney în timpul unui exercițiu militar din iulie 2018. Acum, el a ajuns în turul doi cu un actor care a jucat rolul unui profesor devenit președinte. Imagine: Commander, U.S. Naval Forces Europe-Africa/U.S. 6th Fleet via Flickr

Unica dezbatere dintre candidații care au ajuns în turul doi, președintele Petro Poroșenko și favoritul Volodimir Zelenski, s-a desfășurat pe stadion. Au făcut asta în fața a mii de simpatizanți care și-au aclamat și huiduit favoriții, uneori atât de tare, încât celor doi le-a fost greu să se facă auziți. Instalați pe o scenă de concert și înconjurați de echipele lor, cei doi au fost protagoniștii unui adevărat spectacol, care a debutat cu un cor de copii – îmbrăcați, desigur, în portul popular național – a continuat cu schimburi de insulte și s-a încheiat într-un haos general.

Publicitate

Poroșenko și ai lui cântau, fără să îi audă nimeni, cu mâna pe piept. Zelenski își săruta nevasta. Și ambii filmau sau pozau cu telefonul că, na, trebuie să vadă și amicii de pe Facebook și VK. Parodia de dezbatere a fost punctul culminant al unui circ care a început mai demult, în care cei doi s-au tot provocat unul pe altul până când Zelenski a acceptat să participe la discuție dacă Poroșenko acceptă să facă amândoi analize de sânge ca să arate că nu sunt drogați sau bețivi.

Nu doar că Poroșenko a acceptat ci, mai mult, cei doi au fost înțepați sub ochiul mereu vigilent al presei. Poate că ai fi tentat să râzi, totul pare a fi încă o poveste suculentă dintr-un Est oarecum exotic, ba îi putem găsi și un titlu gen „Actorul, oligarhul și președinția”. Nu este însă nici pe departe așa. Estul ăsta exotic e exact la marginea României, cu o populație de peste două ori mare și un teritoriu aproape cât al Franței.

Agresiunea Rusiei în Ucraina a dus la o deteriorare, fără precedent de la Războiul Rece încoace, a relațiilor Moscovei cu Occidentul. Asta s-a manifestat, printre altele, prin schimburi dure de replici, sancțiuni impuse de UE și de Statele Unite și consolidare a prezenței militare a NATO la granița sa estică.

CUM A AJUNS ACTORUL SĂ CANDIDEZE LA PREȘEDINȚIE

1555835926390-Zelenski

Volodimir Zelenski în rolul care l-a făcut popular în Ucraina. Imagine: Ярослав Бурдовицин via Wikimedia Commons

Volodimir Zelenski e actor. El a devenit celebru în Ucraina, în urmă cu câțiva ani, când a interpretat rolul unui profesor care ajunge oarecum din întâmplare președinte al țării. În rol, fiind un om cinstit și un outsider, noul președinte începe să zguduie sistemul din interior. Candidatul Zelenski este teribil de asemănător cu personajul jucat de Zelenski și fără îndoială că beneficiază de popularitatea acestuia. Probabil că, mai mult sau mai puțin inconștient, o parte dintre susținătorii candidatului votează, de fapt, personajul.

Publicitate

Zelenski nici nu a încercat să ascundă că este un outsider al sistemului, complet lipsit de experiență, și a mers pe o campanie destul de lipsită de substanță. A declarat că, dacă nu face promisiuni, nu poate dezamăgi. Zelenski a participat la o singură dezbatere, a evitat confruntările cu presa și evenimentele electorale tradiționale, în schimb a pus accentul pe online și imagine. Totuși, la fel ca profesorul din serialul de comedie, nu a mai făcut politică. Însă Zelenski nu e chiar un amărât din talpa țării. La 41 de ani, tipul este milionar în euro și are o importantă companie de producție media. Cel mai controversat aspect al lui Zelenski îl reprezintă legăturile sale cu oligarhul Ihor Kolomoisky, care în prezent se află în auto-exil în Israel.

Kolomoisky deține televiziunea care a produs serialul lui Zelenski și a fost și proprietarul celei mai puternice bănci private din Ucraina, Privatbank, până la naționalizarea acesteia, în 2016. Între timp, a obținut în primă instanță anularea deciziei de privatizare. Adversar înverșunat al lui Poroșenko, Kolomoisky și-a construit imperiul la fel ca alți oligarhi din spațiul ex-sovietic: manevre la limita legii sau dincolo de aceasta, de la atacuri de tip raider (preluarea abuzivă, cu ajutorul justiției, a unor companii) până la suspiciuni de crimă. Zelenski este vorbitor nativ de rusă și este favoritul electoratului rusofon.

Criticii – și Poroșenko – i-au reproșat că a evitat să vorbească despre războiul din Donbas și să critice prea tare Rusia. Acest lucru nu înseamnă însă o reorientare a politicii Ucrainei sub conducerea lui Zelenski. Echipa lui a dat asigurări că parcursul european rămâne prioritar, la fel și relațiile cu instituțiile financiare internaționale. În plan intern, actorul promite să lupte împotriva corupției.

Publicitate

CE I SE REPROȘEAZĂ ACTUALULUI PREȘEDINTE

1555835798770-Petro-Porosenko

Petro Poroșenko, actualul președinte din Ucraina. Imagine: European People's Party via Flickr

Corupția este, de altfel, una dintre marile probleme ale lui Petro Poroșenko. Lui i se reproșează că nu face mare lucru pentru a o combate și că este el însuși corupt. Acuzații în acest sens au fost lansate de fostul președinte al Georgiei, Mikhail Saakașvili, pe care Poroșenko l-a numit la începutul mandatului guvernator al Odessei. În 2016, Saakașvili a demisionat și a intrat într-un război dur cu Poroșenko.

Actualului președinte i se mai reproșează și ritmul lent al schimbărilor, încălcarea mai multor promisiuni electorale și că ar fi contribuit la fracționarea mișcării reformiste care a venit la putere după alungarea lui Ianukovici. Pe de altă parte, Poroșenko, miliardar în euro, vorbește de experiența sa și de ceea ce s-a reușit de când a preluat puterea. Printre astea se numără consolidarea și refacerea forțelor armate, slab echipate și infiltrate de numeroși agenți de influență ai Rusiei, ruperea Bisericii Ortodoxe Ucrainene de cea rusă și obținerea auto-cefaliei, stoparea declinului economic dezastruos în care Ianukovici a lăsat Ucraina și, nu în ultimul rând, orientarea pro-occidentală fermă.

Cu un candidat suspectat de atitudine prietenoasă față de Rusia și unul pro-occidental, dar suspectat de corupție, Ucraina cam bate pasul pe loc într-un joc în care este prinsă încă de la proclamarea independenței, cu aproape 30 de ani în urmă.

Publicitate

CURSA ELECTORALĂ E ȘI DESPRE PENDULAREA ÎNTRE EST ȘI VEST

Istoria post-sovietică a Ucrainei reprezintă o continuă pendulare între Est și Vest. Pe de-o parte avem ideea apartenenței la spațiul post-sovietic dominat de Rusia (Comunitatea Statelor Independente, Uniunea Economică Euroasiatică) puternic sprijinită de rusofoni și etnicii ruși ai țării și alimentată de nostalgia pentru trecutul sovietic, propaganda constantă și agresivă a Moscovei și legăturile economice solide. Pe de altă parte, există o parte semnificativă a populației (în special etnici ucraineni din vest) care își dorește reorientarea țării către spațiul euro-atlantic și democrația liberală, economia de piață și statul drept specifice acestuia.

Acest dualism s-a reflectat în preferințele electorale ale populației, iar, de regulă, jocul s-a desfășurat cam așa: curentul care favorizează o apropiere de Occident (pro-europeni, naționaliști) era adus la putere în urma unui eveniment major – independența față de URSS, Revoluția Portocalie, Maidanul – însă problemele economice cronice, corupția, luptele intestine și incapacitatea noilor regimuri de a reforma serios statul au dus constant la revenirea pro-esticilor. Cam cum s-a întâmplat în acești 30 de ani și în Republica Moldova sau, dacă vrei, cum s-a întâmplat la noi cu alternanța dintre partide declarate de dreapta și moștenitorii ideologici ai comuniștilor. Sub diferite denumiri (FSN, FDSN, PDSR, PSD) și în diferite alianțe au dominat scena politică în cea mai mare parte a ultimilor 30 de ani.

Publicitate

Primul președinte al Ucrainei independente, Leonid Kravciuk, s-a mișcat binișor pentru vremurile respective, a încercat să apropie țara de Occident, s-a rupt cât a putut de Rusia – în vremea lui se vehicula ideea că Ucraina ar putea să iasă din Comunitatea Statelor Independente – și a renunțat la arsenalul nuclear moștenit din perioada sovietică, care era al treilea cel mai mare din lume, după cel al Federației Ruse și Statelor Unite.

La vremea respectivă, mai mulți politicieni ucraineni au zis că ar fi bine să se mai păstreze câte ceva, ca descurajare în cazul în care Rusia devine agresivă. Ăsta e și motivul pentru care s-a semnat, în 1994, memorandumul de la Budapesta, prin care Rusia, Statele Unite și Marea Britanie i-au dat asigurări Ucrainei cu privire la securitatea și integritatea sa teritorială. Mai mult, în 2009, Moscova și Washington și-au reînnoit asigurările. Cât de tare au contat astea s-a văzut în 2014, când rușii au invadat și anexat Crimeea și au intervenit în Donbas

Invazia s-a întâmplat la 20 de ani de când Kravciuk a pierdut puterea în urma unei dispute cu premierul său, Leonid Kucima. Cel din urmă a devenit cel de-al doilea președinte al Ucrainei. Tipul a fost adus la putere de rusofoni și ucrainienii de etnie rusă – concentrați în est și în sud, unde sunt și Donbasul și Crimeea – și a guvernat 10 ani. În timpul ăsta a făcut pași sprinteni către Rusia și spre un regim intern corupt, autoritar și criminal. Aici este de notorietate uciderea jurnalistului Georgy Gongadze, al cărui corp decapitat a fost găsit într-o pădure în 2000. Implicarea lui Kucima nu a fost probată, deși a apărut o înregistrare în care cerea să se facă ceva cu Gongadze, iar un ministru de-al său, considerat vinovat, s-a „sinucis” câțiva ani mai târziu. Era pe punctul de a depune mărturie, dar a ieșit din scenă cu două gloanțe în cap (da, două).

Publicitate

Încercarea de a menține acest regim și de a măslui alegerile în favoarea lui Viktor Ianukovici, pe care Kucima și-l alesese ca succesor, a dus la așa-numita Revoluție Portocalie din 2004. Revoluția a avut două mari rezultate: l-a adus la putere pe Viktor Iușcenko și a dat naștere obsesiei lui Vladimir Putin față de așa-numitele revoluții colorate, pe care le consideră drept o amenințare directă la adresa puterii sale. Această obsesie a ghidat, în bună măsură, politica pe care Rusia a avut-o în anii care au urmat.

MOMENTUL ÎN CARE UCRAINA A FOST MAI ATENTĂ LA OCCIDENT DECÂT LA RUSIA

Revoluția Portocalie din 2004 a reorientat țara către UE și NATO și a dus și la o răcire a relațiilor cu Rusia. Până la urmă s-a dovedit a fi un fiasco. Foștii lideri ai Revoluției – în principal Iușcenko și Iulia Timoșenko – au ajuns rapid să se dușmănească pe față. Sistemul a rămas în mare neschimbat și, pe deasupra, a mai lovit și criza economică din 2008.

Rușii, ca de obicei, nu au stat cu mâna în sân și au pus paie peste foc, iar ca bonus au cerut mai mulți bani pe gaze și chiar au oprit sau au redus livrările în 2006 și 2009, ceea ce a afectat și o bună parte din Europa, dat fiind că Ucraina este țară de tranzit. Rezultatul? Iușcenko a obținut un rezultat dezastruos când a candidat pentru al doilea mandat, în 2009. Nici n-a reușit să ajungă în turul doi, iar omul rușilor, Viktor Ianukovici, a devenit președinte.

Publicitate

Ca să vezi că în zona aia de lume lucrurile nu sunt niciodată simple, în alb și negru, Iușcenko a fost acuzat la un moment dat că ar coti-o către Moscova, pentru că l-a pus pe Ianukovici premier. Înaintea lui, Kucima și-a obținut cel de-al doilea mandat cu ajutorul pro-occidentalilor din vest, în timp ce majoritatea celor din est au votat cu adversarii săi.

Ianukovici a părut că menține linia pro-europeană a țării inițiată de predecesorii săi până la summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius, când Kiev a refuzat să semneze Acordul de Asociere la UE, care se negocia de ani buni. Cei care l-au convins pe Ianukovici să dea înapoi au fost, desigur, rușii, care i-au pus în vedere că îi vor cauza Ucrainei pierderi economice de miliarde de dolari dacă merge către UE. În plus, ar fi pierdut și voturile celor din est și din sud la alegerile pentru al doilea mandat, iar președinția era extrem de profitabilă – împreună cu gașca sa a reușit să prăduiască 40 de miliarde de euro. Asta independent de cheltuielile faraonice din banul public, cum a fost cea pentru enorma reședință prezidențială dotată, printre altele, cu colecție de mașini de lux și fermă de struți.

Ianukovici a subestimat forța curentului pro-european. Oamenii au ieșit în stradă în noiembrie 2013, moment în care s-a declanșat celebrul Euromaidan. Trei luni mai târziu, după ce forțele sale au ucis 100 de protestatari și au rănit alți 1800, Ianukovici a fugit în Rusia. Ucraina a revenit, iarăși, la parcursul european, dar, de data asta, rușii nu au mai avut chef să aștepte încă un ciclu electoral. Aproape imediat după debarcarea lui Ianukovici au invadat Crimeea, în timp ce în est începea agitația care, până în vară, a degenerat în război civil – cu implicarea directă a armatei ruse. În acest timp, restul Ucrainei a trecut printr-o perioadă de tranziție, iar la sfârșitul lui mai Petro Poroșenko a devenit președinte.

Publicitate

CANDIDAȚII, PE ÎNȚELESUL ROMÂNILOR: VORBITOR DE ROMÂNĂ ȘI FANUL LUI KOVESI

Poroșenko s-a lăudat, în mai multe rânduri, că știe limba română. De cealaltă parte, Zelensky a spus că ar lua-o în calcul pe Laura Codruța Kovesi pentru funcția de procuror-general al Ucrainei. Asta nu înseamnă că Ucraina este cel mai bun prieten al României. Relațiile sunt, într-adevăr, ceva mai bune de când cu agresiunea Rusiei, însă până atunci au fost destule probleme. Subiectele mari sunt: disputa cu privire la delimitarea platoului continental al Mării Negre, tranșată în favoarea României de Curtea Internațională de Justiție de la Haga, problemele legate de construirea de către Ucraina a canalului Bâstroe și interdicții impuse unor cetățeni (inclusiv jurnaliști) români de a intra pe teritoriul Ucrainei.

Din 2015, doctrina militară oficială a Ucrainei indică Rusia ca amenințare și potențial inamic, dar până atunci forțele Kievului erau orientate mai degrabă către vest, de care aparține și România, mai ales că Ucraina a moștenit și teritorii românești anexate de URSS: Bucovina și sudul Basarabiei (mai sunt români și în Transcarpatia, dar acolo situația este diferită, regiunea a făcut parte foarte puțin din România). Cei câteva sute de mii de români din Ucraina sunt tratați ca două minorități distincte – români în Bucovina și moldoveni în sudul Basarabiei. Mai recent, relațiile bilaterale au fost afectate de adoptarea de către Kiev a unei noi legi a educației care restricționează serios dreptul minorităților la educația în limba maternă; deși legea a fost dată în primul rând pentru a mai diminua din influența Rusiei, a generat proteste puternice și în Europa, în țări ca Ungaria (cea mai vocală) și România.

Nici pe viitor nu văd o mare prietenie între Ucraina și România. Desprinderea de ruși înseamnă o întărire a naționalismului ucrainean. Asta poate fi rău și direct pentru minoritatea română, și indirect pentru o Românie suspectată, în dulcea moștenire sovietică, că ar avea interese ascunse, „imperialiste”. Această atitudine poate fi – și este – moderată de interesul Kievului pentru marile blocuri din care România face parte: NATO și UE. Varianta unei noi re-orientări către Rusia e și mai rea, pentru că România este stat membru NATO și, pe deasupra, găzduiește și scutul anti-rachetă.

Una peste alta, chit că granița este a noastră, jocul este făcut de marile puteri.

Editor: Răzvan Băltărețu

Citește mai multe pe subiect:
**[Lucrez în estul Ucrainei și mă simt ca-n România

](https://www.vice.com/ro/article/bjqpa8/lucrez-in-estul-ucrainei-si-ma-simt-ca-n-romania)[Cum te manipulează Putin să crezi că democrația a murit în Europa

](https://www.vice.com/ro/article/9k8gdp/putin-te-manipuleaza-ca-sa-crezi-ca-democratia-a-murit-in-europa)Cât de absurdă este viața în estul Ucrainei, unde oamenii se urăsc degeaba**