Ce trebuie să faci, ca tânăr român, să lucrezi pe mii de euro în Parlamentul European

Când zici „român care lucrează în Parlamentul European” s-ar putea să te gândești, involuntar, la Maria Grapini, trimisa lui Dan Voiculescu la Bruxelles (între timp recuperată de PSD) și care s-a remarcat recent după ce a încercat să fure la numărătoare voturile date Codruței Kovesi pentru funcția de șef al Parchetului European.

E totuși nedrept ca imaginea Parlamentului European în România să fie asociată cu Grapini și hai să-ți spun de ce. În primul rând, există alți români la Bruxelles cu adevărat relevanți în UE și în PE, nu zic eu asta, ci influenta revistă Politico.

În al doilea rând, dacă-i scoatem din ecuație pe politicieni, mai rămân o grămadă de funcționari români care lucrează în toate instituțiile europene, inclusiv în Parlamentul European, oameni care pun umărul la propriu pentru funcționarea acestei construcții uriașe care este UE.

Articolul de față este despre românii care muncesc în Parlamentul European, în umbra politicienilor ca să spun așa. O să încerc să-ți răspund la două întrebări: cum poți ajunge și tu să lucrezi în Parlamentul European și care este viața care te așteaptă la Bruxelles dacă, să zicem, hotărăști să urmezi o astfel de carieră.

În luna aprilie, am fost în capitala UE și am stat de vorbă cu câțiva români care lucrează în Parlament. N-am să le dau numele pentru că regulile în ceea ce privește relația cu presa sunt stricte. Ei mi-au arătat însă și o altă perspectivă, mai umană a Parlamentului European. Dincolo jocurile politice.

Pentru început, trebuie să-ți spun că instituția asta este o uzină imensă răsfirată în trei orașe, din trei țări europene: Bruxelles (unde sunt comisiile parlamentului și cei mai mulți funcționari), Strasbourg (unde au loc ședințele de plen) și Luxemburg (unde este secretariatul). În total, sunt 7 700 de oameni care lucrează în fabrica de legi a Europei, din care numai în Bruxelles 4 900. În fiecare zi însă, numai la sediul din capitala Belgiei sunt vreo zece mii de oameni, cu jurnaliștii, vizitatorii și delegațiile din statele membre, care vin acolo cu diferite probleme.

Funcționarea PE costă Uniunea Europeană cam două miliarde de euro pe an, din care aproape jumătate se duc pe salariile funcționarilor. Dacă ești tentat să te întrebi prostește, că tot sunt populiștii la modă în Europa, „oare câte spitale s-ar putea face cu banii cu care plătim atâta funcționărime?”, îți răspund simplu: democrația costă. Dar oricât ar costa, tot e mai ieftină decât dictatura. Și, la rândul meu, aș putea să te întreb cum crezi că ai putea să-i motivezi pe oamenii ăștia, aduși din toate colțurile Europei, dacă nu le dai salarii mari? Pentru că, da, angajații Parlamentului sunt plătiți, în general, mai bine decât orice alți funcționari europeni.

Calea cea mai simplă este, ca în orice domeniu, cea politică. Fiecare europarlamentar are dreptul să vină la Bruxelles cu trei asistenți (în unele condiții, patru). Suma maximă totală cu care poate să-i plătească este de aproape 25 de mii de euro pe lună. Aleșii nu dau socoteală nimănui pe cine angajează, singura condiție este să nu-i folosească pentru activități politice la ei în țară. Dacă europarlamentarul este prins că face asta, e pus să dea banii înapoi, iar cel mai recent caz de încălcare a acestei reguli este al extremistei Marine Le Pen, care a fost obligată să returneze trei sute de mii de euro. Cu ani în urmă, și un român s-a remarcat la categoria asta și anume Corneliu Vadim Tudor care a fost reclamat de un asistent la OLAF pentru că i-ar fi oprit ilegal 40 mii de euro din salariu.

Dar presupun că nu ai pile politice, așa că trecem la celelalte variante prin care poți lucra în PE. Prima ar fi ca intern, iar pentru asta trebuie să aplici aici.

Deci următoarea variantă să lucrezi pentru PE este să dai concurs prin sistemul EPSO.

„Dacă te uiți ce joburi sunt scoase la concurs vei vedea că sunt uneori și șapte mii de candidați pe un post. E dificil, îți trebuie pregătire bună, dacă ai experiență cu atât mai bine. Și evident trebuie să ai și noroc”, am mai aflat de la angajații români.

Deci, ca să rezumăm: poți lucra ca intern, ca asistent pentru europarlamentari (dar asta ține de conexiunile tale politice), ca funcționar al Parlamentului (trebuie concurs) sau ca „agent temporar” la grupurile politice (tot prin concurs).

Evident, o condiție (logică) pentru a ocupa un astfel de job este să știi engleză sau franceză.

Salariile sunt mari, mai mari chiar decât câștigă belgienii. Salariul minim în Belgia este 1 500 de euro (brut).

„În Parlamentul European, o secretară cu studii medii câștigă cam 1 800 de euro. Un asistent de europarlamentar, care are mai multă pregătire și mai multe responsabilități, pornește de la 2 800 de euro. Un consilier cu experiență și pregătire în spate, pleacă de la patru mii de euro pe lună. Vorbim aici de sume nete. Salariile din instituțiile europene nu sunt taxate în același fel ca salariile din Belgia. Noi plătim o taxă de 2% plus contribuțiile - la pensie, sănătate, etc care sunt normale. Asta înseamnă că suma din grila de salarizare e cam aceeași cu cea care-ți intră în cont. Mai sunt și sporurile pe care le primim. Este un salariu bun, pentru orice țară din Europa, poate cu excepția țărilor nordice”, mi-a explicat un alt funcționar român din PE.

În legătură cu salarizarea și impozitarea veniturilor angajaților PE, articolul 12 din Tratatul Uniunii Europene spune așa:

Și:

Acum probabil că te gândești că, deși câștigi mai mulți bani decât în România, și cheltuielile din capitala Belgiei sunt pe măsură. Am fost la Bruxelles de câteva ori și pot să spun că nu mi s-a părut atât de scump. Dar mai bine decât mine știe cineva care chiar locuiește acolo și uite ce mi-a spus:

„Chiria variază: de la 250 euro pe o cameră într-un apartament pe care-l împarți cu alții, la patru sute de euro pe o garsonieră pe model românesc. Apoi, cu cât te apropii de centru și de instituțiile europene, prețurile cresc până la 1 500 de euro un apartament cu două camere”.

În ceea ce privește cheltuielile de zi cu zi, nu sunt mari diferențe față de București. Banii pe care-i dai pe mâncare sunt cam aceiași. La fel, pe haine:

„Transportul local e mai scump, dar, spre deosebire de București, acesta chiar funcționează”.

Cică e interzis acest lucru, din 2009, de când salariile tuturor angajaților (și ale parlamentarilor) au fost uniformizate. Înainte de acest moment, europarlamentarii din est, cu salarii mai mici (la nivelul parlamentarilor din țările lor de origine), își mai culcau asistenții pe canapelele din birouri, ca să facă economie la bani. Acum toată lumea primește suficienți bani încât să-și închirieze un apartament în oraș.

Pe de altă parte, un angajat român mi-a spus că a dormit în sediul Parlamentului de la Strasbourg, după atentatul din decembrie 2018. Mă rog, a fost o situație excepțională.

În instituțiile europene, Parlament, Comisia Europeană etc., erau la un moment dat 1 200 de români (potrivit acestui articol). Nu i-a numărat nimeni pe cei din Parlament, dar având în vedere că cei mai mulți și-au ocupat posturile prin concurs nu a avut nicio relevanță naționalitatea acestora. În orice caz, după estimările românilor care lucrează acolo, acum sunt câteva sute.

„Sunt o grămadă de români care lucrează în zona serviciilor și nu au nicio legătură cu instituțiile europene. Sunt însă mai puțini români care lucrează în instituțiile europene decât cei care lucrează în alte domenii”, mi-a mai spus unul dintre funcționarii români.

Oamenii care lucrează în instituțiile europene de la Bruxelles ajung uneori să se cunoască între ei, pentru că petrec foarte mult timp împreună, nu se integrează în societatea belgiană și formează ceea ce se cheamă „bula europeană”. De altfel, în sediul PE, te poți considera ca fiind stat în stat: există magazine, bănci, cafenele, poștă, saloane de cosmetică, tot ce ai nevoie, ca să nu ieși în oraș.

Mă rog, sunt unii care se întrebau, dacă nu cumva, cercul ăsta închis în care trăiesc angajații instituțiilor UE alimentează euroscepticismul, atât de răspândit în Europa. Pe ideea că oamenii ăștia se izolează chiar de cei pe care-i conduc. Adevărul e la mijloc, ca întotdeauna:

„Cei mai mulți angajați din PE nu se stabilesc în Belgia, se întorc la un moment dat în țările lor, de aia nici nu vor să se integreze în societatea de aici. Există, de exemplu, locuri unde poți găsi aproape numai oameni din așa-numita bulă europeană. Joi după-amiază, în Piața Luxemburg vei găsi aproape numai funcționari din instituțiile europene. De ce joi după-amiază? Pentru că europarlamentarii pleacă în general acasă, iar restul staff-ului are o după-amiază mai liberă. Bine, teoretic, vineri e zi de lucru, dar s-a creat această tradiție ca joi după-amiază să se meargă în Piața Luxemburg la o bere”, mi-a mai spus unul din românii care lucrează în PE.

Nu prea ai cum. „E greu să fii discriminat pentru că, în primul rând, nu te favorizează nimeni la angajare. Deoarece condițiile de angajare sunt egale pentru toată lumea este greu să discriminezi pe cineva pe bază de naționalitate, rasă, etc.. Nu te lasă sistemul. Iar aici când faci o reclamație lucrurile chiar se mișcă, se întâmplă chestii. Oamenii nu fac lucruri nasoale pentru că există căi de a reacționa”, îmi explică un român de la PE.

„Românii sunt individualiști, mai puțin dispuși să lucreze cu cei din jurul lor. În instituțiile europene ideea de bază este de colaborare. Mergem împreună înainte, nu o iau eu mai în față decât tine și mă bucur că sunt acolo. Parlamentul are membri foarte eurosceptici, dar metoda de lucru este cooperarea. Nu metoda confruntațională, unii pierd și tu câștigi. Împreună și toată lumea câștigă”, mi-a mai spus un angajat.