Mersul cu trenul e la bulan, în România. Ai garanția că pleacă din stație, dar tot drumul te sfâșie pe interior dacă întârzierea va fi de doar trei ore sau de una. Uite, de exemplu, eu am avut odată plăcerea să mă aflu într-un tren c-o întârziere de doar patru ore, pe ruta Târgu Mureș-Iași. Asta în afară de cele 12 scrise pe bilet. Însă, recunosc că mi-a prins bine experimentul. Am constatat cât de creativ poți să fii în insultarea cuiva atunci când îți pui toată mintea la contribuție și contextul te ajută. Că, până la urmă, o insultă la timpul ei, adusă CFR-ului, face cât zece aduse TAROM-ului sau Poștei Române.
Bun. Cu siguranță, nu ți-e străin nici faptul că CFR Călători e una zecile de companii de stat care sunt la limita falimentului de-atâția ani, încât te-ntrebi cum de încă mai e în picioare. Adevărul e că oricât de mult i-ai dori moartea, orice țară normală dispune de transport feroviar de stat, așa că n-ar fi firesc să se desființeze. Cel mult să se privatizeze o parte, ceea ce deja se întâmplă de ani buni.
Nu sufăr mersul cu autocarul, iar mașină (și nici permis) nu posed. Așa că trenul e cea mai viabilă variantă pentru mine. Asta mai ales de vreo jumătate de an de când am dublat călătoriile cu trenul, odată cu filantropia guvernului PSD care mi-a pus mână în cap. Mie și altor câtorva sute de mii de studenți. Să vă dea Dumnezeu sănătate, Moustache!
Citește și: Am profitat de gratuitatea pe tren dată de PSD, dar tot nu o să-i votez
Pe de altă parte, unul din cele mai lungi trasee feroviare din țară e București-Satu Mare. Bine, lung în sensul de numărul de ore parcurse. Vreo 16 ore pe hârtie. Că-n medie sunt 700-800 de kilometri, asta în funcție de ruta pe care se merge. Unde mai pui că, dacă ești neinspirat să pleci pe ger sau caniculă, mai prinzi și câteva ore de întârziere. Ai mult timp să te gândești la ce-ai făcut bine și ce nu în viața ta, adică CFR poate funcționa și ca un psiholog.
Cu tot contextul ăsta canicular, am hotărât să mă avânt în ruta asta alături de Mircea, fotograful. Destinația finală: Satu Mare, cu escală la Timișoara, pentru că nu există drum direct.
București-Timișoara
Recunosc c-am plecat la drum sceptic. Cu teama că, dacă până ajung eu la Satu Mare, se face 2020, atunci vor fi iar alegeri parlamentare. Și dacă ăia de vin la putere o să scoată gratuitatea asta? Mi-am zis, totuși, să nu fiu atât de paranoic. Că maximum mă prind prezidențialele din 2019.
Așa că, la ora 5.30 dimineața, eram prezent în Gara de Nord. Oleacă adormit, dar cred că toți suntem la ora aia. Ajung la prima casă de bilete care părea goală. Din instinct, o rog direct pe casieriță să-mi dea biletul, că într-un sfert de oră pleacă trenul, așa că nu prea mai e timp de taclale. Abia după ce ridic privirea observ că doamna nu era disponibilă, fiindcă-și lipea atent pantofii cu prenadez. Mă roagă să merg la următoare casă. Zic ok. Chiar nu vreau s-o supăr. Țin mult la relația casier-cumpărător.
Într-un final, luăm biletele, 150 de lei costă unul, dar eu merg gratis, cum ziceam. În drumul spre peron, ne-am oprit și la un magazin, așa că am ajuns să alergăm ca să prindem trenul.
Pe cuvânt, nu credeam vreodată c-o să mă bucur că CFR-ul are întârzieri. Teoretic, plecarea era la 5.45, iar noi am ajuns cu vreo două minute întârziere și încă era acolo.
Controlorul aștepta ultimul semn pentru îmbarcare. L-am întrebat, ca să nu mă trezesc c-am ajuns la Bârlad, dacă ăsta-i trenul spre Timișoara. S-a uitat la mine și, pe-un ton disprețuitor, dar cât să pară politicos, mi-a zis: „Mai întâi e frumos să spui: «Bună dimineața»". Nici nu știam cum să reacționez. Nu era nici șase dimineața, pierdeam trenul, și omul deja mă apostrofa. Anticipam deja o călătorie reușită. A doua oară mi-a zis că, da, ăsta-i trenul. Huh, și-am urcat.
Primul lucru după ce-am găsit locurile a fost să mă culc. Chinuit așa cum eram, n-am dormit prea mult, dar am avut noroc cu ghiozdanul. Mai atenua din disconfort. În schimb, uită-te la băieții ăștia. Din poziția asta ai impresia c-au băut două zile-n Vamă de au stins, iar acum sunt prea sparți să mai ridice privirea.
În fața mea, niște englezoaice vorbeau de bunicii și tații lor și-n spate se auzeau întrebări, gen: „Ce mai face ăla micu'?". Un haos din toate direcțiile și chiar mi-e greu să adorm în gălăgie. Că-s super pretențios când vine vorba de somn. Mai aud povești d-alea în care oamenii se laudă că și-n noroi de-i pui, tot adorm acolo.
Și-s invidios, că la mine nu funcționează. În cazul ăsta, singura cale să mă mai calmez era să mânânc. Așa am auzit eu că fac unii, așa că nu te lua de mine.
Apoi, mi-am scos căștile și-am început să ascult muzică. Niște trap francez d-ăla blanao de-ți bubuie capul.
La Masa cea de Taină eram trei persoane. Persoana de lângă mine a coborât la Craiova. În momentul ăla, ceva din mine s-a înflăcărat. Am tresărit de bucurie. Puteam să ne lăfăim acum în mai mult spațiu. Ah, ce bine!
Din păcate, n-a durat mult. După vreo cinci minute de răsfăț, m-a trezit o rugăminte dacă pot să mă dau încolo că la geam e locul ei. La scurt timp, în fața mea, s-a așezat un alt tip. Genul de om care își ținea mobilul activat pe sunetul ăla nesuferit de fiecare dată când primea un mesaj.
CFR-ul te face din om neom și invers
La un moment dat, între Filiași și Strehaia, undeva în spatele vagonului a început să țipe un copil de se auzea până la doua vagoane distanță. Lumea inclusiv eu s-a întors să vadă ce se-ntâmplă. Un bărbat i-a zis maică-sii: „Doamnă, dar încercați să-l mai potoliți, că de la București ne-a terorizat!" Imediat, femeia de lângă mine s-a uitat în ochii mei și mi-a zis: „E copil, n-ai ce să-i ceri." Eu am aprobat. Apoi, ea a concluzionat: „Mai ales cu copiii din ziua de azi", după care și-a pus mână-n bărbie și privirea pe geam. Astea-s momente care-ți mai ridică moralul când mergi cu trenul!
La Drobeta-Turnu Severin apărea pe plăcuța cu sosiri/plecări că trenul nostru are întârziere doar 40 de minute. Atunci, o mulțime de oameni a răbufnit și a început să-și verse nervii. Fiecare și-a adus aminte de alte momente când li s-a întâmplat să aștepte cu orele-n plus. Cred că nu există român care să n-aibă minimum o poveste despre cum i-a întârziat trenul.
Per total, situația se prezenta de căcat. La fel ca baia din tren. Mă rog, am avut noroc, asta s-a nimerit să fie foarte curată față de multe altele.
Citește și: Toate motivele pentru care mai merită să mergi în România cu trenul în 2017
În schimb, s-au întâmplat și chestii faine. Am rămas fără apă și ca să nu mai stau pe scaunul ăla până-mi atrofiez mușchii, m-am dus la holul dintre vagoane. Acolo, un domn cu fiul lui tocmai veniseră din Germania. Fuseseră-n vacanță. Urmau să coboare la următoarea stație. Am schimbat câteva vorbe, apoi i-am rugat timid dacă nu vor să ne dea noua sticla lor de apă. Că până la destinație mai e drum lung și trenul nu mai staționează. Nici n-a stat pe gânduri. Așa am făcut rost de niște apă. Vorba aia, mersul cu trenul în România e o junglă și te învață cum să te adaptezi.
Dacă ar fi ajuns când trebuia la Timișoara, timpul nostru de așteptare pentru a schimba către Satu Mare ar fi trebuit să fie de o oră jumătate. Cu întârzierea s-a înjumătățit.
Timișoara - Satu Mare, aproape am învins
De la gara viitoarei capitale europene a culturii, în 2021, ne-am urcat mai departe. Nu înainte de a lua ceva de haleală.
Totul a fost aproape în regulă. De căldură excesivă-n tren nu prea a fost cazul, fiindcă temperatura de afară din ziua aia era numai propice pentru trenurile din România. Noroc pentru CFR. Chiar ei spun că multe trenuri nici măcar nu au fost construite cât să poate să aibă aer condiționat.
Mai nasol au fost țipetele celor doi copii din spatele meu, în timp ce maică-sa vorbea la telefon. E prostie să dai vina pe copiii ăia, dar jur că te făceau să vrei să te duci să fumezi în baie de nervi, chit că-i ilegal să faci asta!
E ora 21.00. Trenul ajunge la timp de data asta. După vreo 16 ore, timp în care cu avionul am fi fost până-n Tokyo, am ajuns. Suntem în Satu Mare. România a învins! Noi, tineri frumoși și liberi, am învins!
Satu-Mare - Jibou, o rută de neuitat la 40 de grade
Rămâi cu bine, Satu Mare! Sper să nu ne mai vedem prea curând. Ești mai plictisitor decât Târgoviște. Și nu credeam că există unul mai rău decât asta, din orașele vizitate de mine.
Înapoi spre Bucale, traseul era diferit, iar biletul - 105 lei. Jibou era stația de legătură. Se află-n județul Sălaj.
A fost caniculă în ziua cu pricina. Curgeau apele pe tine. În tren, jale. Chiar controlorul vorbea resemnat cu unul dintre călători: „E mare căldură, dar ce să facem? N-avem ce să facem".
La Oradea s-a urcat un nene de vreo 65 de ani care ținea prelegeri de viață. Zicea așa: „Dacă nu zâmbești cel puțin o dată pe zi, aia nu-i viață". Și, cel mai important, că n-a mai mers de ani buni cu trenul, dar constată că circulă cu aceeași viteză cu care o făcea acum 30-40 de ani.
Jibou e un absurd tragico-comic superb. Ca să mai treacă timpul de așteptare, am mers să ne plimbăm prin oraș (da, e oraș) Ne-am oprit rapid.
Vizavi, la câțiva metri distanță de gară se află terasa dinamovistă „La groapă", cu bere la trei lei. Iar toaleta e în fundul curții, fix lângă cocina de porci. O harfă superbă, de altfel!
Jibou - București: fără aer condiționat, dar cu Pomohaci înainte
Aer condiționat inexistent. Acum chiar încep să mă enervez. Se merge cu ușile deschise. Cum pula mea să fii în 2017, iar o parte bună din trenurile din România să n-aibă aer condiționat?! Controlorul dă din umeri la cererile oamenilor de a se da drumul la aer. Drept e că el n-are nicio vină-n privința asta.
Lângă noi era o tipă care abia ce se întorsese de la un festival de rock de pe la Arad. Am vorbit puțin despre socialism, hipsteri și manele. N-am empatizat decât că amândurora ne plac manelele neironic. Drept dovadă, fiecare s-a întors la ale lui.
Aceasta este un monstru pe care trebuie să-l evitați.
În trenul de noapte Jibou-București am fost victima unei agresiuni fără precedent. Călătoream cu colegul meu, într-un tren destul de gol, iar eu mă tot foiam în scaun, în speranța c-am să reușesc să adorm. La un moment dat, am reușit să ațipesc, când, deodată, aud cum o femeie îl întreabă pe-un bărbat de vârsta ei, abia cunoscut în tren:
„Ce părere ai de părintele Pomohaci? Crezi că e homosexual?? Eu nu cred așa ceva! Și oricum dacă ar fi făcut-o, preoții sunt mai judecați decât noi la judecata tatălui!!" Omul aprobă. Apoi, continuă: „Ai fost până acum la Prislop??"
Conversația lor a durat la infinit. A pornit de la simple întrebări și s-a ajuns la pilde cu Lazăr. Îi tot auzeam pe acești indivizi cum vorbeau nestingheriți despre puterea moaștelor Sfintei Parascheva și ale lui Arsenie Loca.
Citește și: Un mecanic de tren mi-a povestit cum e să calci pe cineva
Am trăit multă vreme la țară și sunt familiar cu astfel de acțiuni, însă totul până la Lazăr. Din păcate, experiența din tren mi-a oferit această neșansă. Deci, da, există acești monștri printre noi!
E ora 6.30 dimineața. Constat cu surprindere că trenul n-a avut deloc întârziere. Ce-i mai impresionant e lipsa comercianților de pe trenuri. N-am dat nici măcar de unul în toată călătoria asta. Unde-s, boss, oamenii, care-ți vând biscuiți la zece lei și suc la 20? Sau, măcar, vânzătorii de integrame și reviste cu povești triste. Ciudat. Deși mi-e greu să mă desprind de această tradiție românească, dacă vrem hipstereală ca afară, trebuie lăsată-n spate.
Una peste alta, călătoria cu trenul de la București până la Satu Mare și înapoi e oribilă. Din motive de bun simț. De la lipsa aerului condiționat sau întârzieri de ore bune, până la controlorii prea burtoși care arată prea a controlori.
Sau poate-s eu soroșist nebun care vrea să facă rău acestei companii de stat și numai acestei companii de stat.