De ce greșesc autoritățile române când se opun camerelor de consum pentru toxicomani

În spatele unei uși închise stau câteva seringi împachetate și o găleată pentru deșeuri biologice. Înainte de a intra, un tânăr bea un suc în sala de așteptare. La ușă e întrebat cât de des consumă și dacă o face cu materiale sigure, apoi o voce caldă îl direcționează spre camera sa. Oamenii vin și pleacă din această cameră de consum dintr-un cartier al Madridului, e curat și liniște. Își pregătește seringa și împinge acul în venă. Acasă îl așteaptă familia, dar nimeni nu știe de această latură a vieții sale.

La scene ca cea de mai sus a fost martor Cristian Georgescu, în prezent lucrător social pe străzile din orașul portughez Porto. Nopțile și le petrece acum împărțind seringi și visează să deschidă o cameră de consum și orașul în care trăiește acum. De asta, anul trecut a vizitat împreună cu alți ONG-iști două camere de consum din capitala Spaniei.

Georgescu știe cel mai bine de ce este nevoie de camere de consum în comunitățile vulnerabile. În tinerețe, s-a injectat și el pe străzile din București și n-a uitat cum se ferea de privirile trecătorilor.

Au trecut mulți ani de atunci, dar consumatorii din România au rămas tot pe străzi. În continuare se tem că următoarea doză ar putea să-i omoare și nu e nimeni în jur să îi ajute. Înainte de orice au nevoie de siguranță, îmi spune Cristian, iar tocmai asta le oferă salas de consumo higienico, așa cum se numesc în Spania spațiile în care consumatorii se pot injecta steril și supravegheat.

„Am vorbit și cu consumatori, care îmi spuneau că e mai bine așa decât să meargă pe străzi, să consume și să nu se mai trezească. E foarte trist că facem lucrurile tot așa în secolul 21”, mi-a spus Cristian Georgescu într-o discuție recentă, pe Skype.

Istoria camerelor de consum se întinde deja pe trei decenii, iar cea vizitată de Georgescu a s-a deschis în urmă cu aproape zece ani într-un cartier liniștit din Madrid.

Primul astfel de spațiu a apărut în 1986, când o cafenea din Berna își deschidea ușile pentru toți consumatorii de droguri respinși de alte localuri. Elvețienii au început cu o masă caldă, ceva de băut, prezervative, seringi și informații despre prevenirea infecțiilor transmise prin sex sau prin ace nesterile.

Pentru mulți, cafeneaua era un loc sigur în orașul care ridica ziduri, cărămidă după cărămidă, de stigmatizare. După câteva discuții cu autoritățile locale și cu legiuitorii, așa a apărut prima cameră de consum supravegheat de droguri din lume. În anii ‘90 au urmat altele: în Elveția, Germania, Olanda.

Trei decenii mai târziu, prima propunere legislativă privind înființarea de camere de consum supravegheat ajungea și în Parlamentul României. Un an mai târziu, ea este în continuare blocată între avize negative de la comisii parlamentare și ostilitatea Guvernului.

O cameră de consum supravegheat este un spațiu sanitar și steril, special amenajat, în care dependenții consumă droguri într-un mediu sigur și primesc consiliere. Scopul este ca cei care injectează e să nu se infecteze cu HIV, hepatite, TBC, așa cum se întâmplă când folosesc ace nesterile, în locuri insalubre. Au de câștigat consumatorii, dar și comunitatea, pentru că se reduce riscul ca TBC și HIV să se răspândească.

Asta a fost ideea centrală din propunerea legislativă a unui membru al partidului aflat la guvernare. Era decembrie 2017, iar presa românească vuia cu titluri alarmiste despre proiectul de legea abia depus de deputatul PSD Petre Florin Manole.

Senatorilor români le-a luat însă mai puțin de zece luni să pună piedică proiectului. Primul cui a fost însă bătut de Guvern, pe motiv că nu poate adopta o metodă de harm-reduction care nu există într-o altă țară din Europa Centrală și de Est. Asta deși există 24 de astfel de spații în Germania, care, ultima oară când am verificat, făcea parte din Europa Centrală. Nu și pentru cabinetul Dăncilă, dar n-aș putea spune că sunt surprinsă.

„Inițiativa nu este în concordanță cu prevederile legale specifice în vigoare și nici cu reglementările care organizează sistemul de sănătate din România”, se precizează în punctul de vedere al Guvernului.

L-am întrebat pe Manole care a fost motivul pentru care propriul partid i-a ucis inițiativa.

„Pot să nu fiu de acord, dar nu o pot lua personal. Nu mi se pare că închide permanent ușa la o asemenea inițiativă”, mi-a spus deputatul PSD.

Principala critică adusă propunerii sale: camerele de consum ar încuraja un viciu. Iar printre adepții ideii că există riscul încurajării traficului și consumul de droguri se numără inclusiv oficiali care ar trebui să lupte pentru inaugurarea unor spații sigure de consum.

„Iau în calcul ambele variante: și posibilitatea ca acel consumator să fie singur în acea cameră, dar și ca un dealer să fie în permanentă legătură cu consumatorul chiar în acea zonă supravegheată”, mi-a spus Sorin Oprea, director al Agenției Naționale Antidrog. Scopul acestei instituții este, printre altele, de a gândi politici publice prin care să se reducă efectele negative ale consumului de droguri.

Dacă ăsta e punctul de vedere al celui care are în grijă soarta consumatorului de droguri, imaginează-ți ce părere are Poliția despre asta.

„Din câte am înțeles eu, principalul oponent la această inițiativă s-a dovedit Poliția Română. Și vorbim aici de vechea conducere, pentru că punctul de vedere a fost trimis în februarie-martie 2018. Dar cred într-un dialog cu instituțiile, inclusiv cu Poliția”, mi-a spus Manole.

Printre cei mai implicați ONG-iști în discuția despre camere de consum este Marian Ursan, care conduce Asociația Carusel. În România, pierdem timp prețios, mi-a spus el:

„Timp pe care niște oameni îl plătesc cu viața, asta doar ca să discutăm enorm despre același lucru. Din păcate supradozele nu așteaptă și nici hepatita C sau HIV.”

Spre comparație, îmi povestește despre începuturile harm reduction în România. În urmă cu aproape două decenii, lucrătorii sociali începeau să împartă primele seringi și prezervative în comunitățile vulnerabile de consumatori de droguri.

„Nu știam dacă era legal sau ilegal. Nici nu îmi dădeam seama dacă vreodată se va schimba ceva, eram într-un vid legislativ. Dar uite că lucrurile se schimbă încet-încet. Acum nu este nimic ieșit din comun atunci când vorbești despre programul de schimb de seringi, este chiar o politică națională. Eu nu cred în acest argument că societatea nu este pregătită”, mi-a spus Ursan.

El respinge argumentul că dealerii ar putea să se mute în camerele de consum.

„Pe aceeași logică, și în spațiile în care se distribuie metadonă s-ar face trafic de droguri?! Nu! Vorbim despre consumatori cu un istoric îndelungat, știe toată lumea de ei, știe familia, știu vecinii, știu și polițiștii. Să-l ia la secție ca să declare ce? E cumva ăla un om care odată prins va pune capăt traficului de droguri din regiune? Nu! Problema adevărată este că, dacă ești consumator și ai nevoie de asistență, nu ai unde să mergi, poate doar la niște servicii care au listă de așteptare. Ce face acel om până se eliberează locul? El trebuie să consume, că nu are ce să facă. Și unde consumă? Păi la tine în fața casei ori în scara de bloc ori în parc. De ce să nu-l lași atunci să vină în aceste camere de consum? Că noi vrem să-l ajutăm”, mi-a explicat Ursan.

Iar camerele de consum supravegheat sunt și o poartă de intrare spre servicii medicale. În asemenea locuri, unde stigmatizarea este lăsată la ușă, lucrătorii sociali pot câștiga încrederea celor împinși la marginea societății.

„Vorbim de un lanț terapeutic. Intră în cameră, noi acceptăm consumul pentru că acel om nu are încotro, nici dacă vrea, nu se poate lăsa. Îi permitem să se injecteze sub supraveghere, ca în cazul unei supradoze să se intervină rapid, iar în timp legăm o relație cu consumatorul. Această cameră de consum înseamnă că există un terapeut, un psiholog, un medic și opțiuni pentru dependent. Odată stabilite toate aceste relații, noi putem să-l pregătim pe individ pentru următorul pas, care ar putea să fie un tratament substitutiv cu metadonă, detox sau comunitate terapeutică. Dar în absența camerelor avem situația de acum: foarte mulți consumatori de droguri în faze avansate de dependență, depistați cu hepatită B, hepatită C sau HIV”, explică Ursan.

De altfel, țările în care aceste camere de consum nu mai sunt un vis îndepărtat au justificat prin numere beneficiile aduse în comunitatea dependenților. În Australia, între 2007-2011 au fost salvați 4 000 de oameni de la supradoză prin intervenția rapidă a lucrătorilor sociali din camerele de consum, iar 1 din 3 utilizatori a început un tratament de substituție în Germania.

Într-una din camerele de consum supravegheat din Danemarca, lucrătorii sociali au avut de a face cu peste 500 de cazuri de supradoză, dar nimeni nu a mai murit injectându-și droguri sub o privire atentă în Copenhaga.

Dacă în anii ‘90 lucrătorii sociali împărțeau seringi fără să știe dacă o să-i salte sau nu garda, acum nu-și permit să abordeze camerele de consum cu aceeași relaxare. Asta pentru că legea penală e clară și pedepsește cu trei până la cinci ani de închisoare pe oricine pune la dispoziție un spațiu pentru consumul de droguri.

Ironia e că legiuitorii nici nu știau de existența camerelor de consum atunci când le-au blocat orice posibilitate de a exista în România.

Aproape două decenii mai târziu, lucrătorii sociali au mâinile legate la spate de legea 143/2000. Așa că, pentru moment, camerele de consum trăiesc doar în lumea dezbaterilor și a studiilor de fezabilitate.

„Din păcate, articolul ăsta este extrem de clar și sunt foarte mulți care-l interpretează tendențios. Cred că de data asta nu aș putea să încerc să fac ceva concret fără o lege în spate”, mi-a spus Ursan.

Tocmai aici vine și propunerea legislativă a lui Petre Florin Manole. Căci pentru el nu-i vorba de dezincriminare, ci doar de toleranță legislativă în comunitățile vulnerabile de consumatori.

Propunerea e, în momentul ăsta, practic îngropată. Ce-i drept, ea nu era lipsită de lacune și probleme de interpretare, dar legiuitorii, în loc să le corecteze, i-au pus cruce cu totul.

Problema principală era la articolul 4, unde completarea adusă spune că „prin excepție, deținerea de droguri de risc pentru consum propriu, în condițiile în care consumatorul se află într-o cameră de consum supravegheat, este permisă”. Formularea dă de înțeles că excepția nu se aplică și drogurilor injectabile, pentru care sunt create aceste camere.

„Ăsta este unul din viciile propunerii. Este un foarte bun exemplu de nepricepere a societății civile, din care provin și eu, în ceea ce privește advocacy în Parlament”, a admis Manole.

Avocata Diana Hatneanu de la APADOR-CH mi-a explicat că, strict pe tehnică legislativă, completările sunt corecte. Însă lipsa de claritate nu poate fi ignorată.

„Știți cum este, avem un text și trei interpretări. Poate că ar trebui să existe o precizare, mai ales că vorbim de condamnări deloc mici”, mi-a spus Hatneanu.

Nu sunt puțini cei care se împotrivesc deschiderii unor camere de consum, speriați că minorii vor băga heroină în vene pentru prima dată, fix sub ochii lucrătorilor sociali.

„Dar noi vorbim de cazuri extreme, de oameni care nu mai au familii și se injectează în stradă, în spații nesigure, cu materiale nesterile. Vorbim de prevenirea infecției cu HIV. Apoi, economisim bani folosiți pentru tratarea acestor persoane, menținem spațiile publice curate, îmbunătățim comunitatea. Dincolo de asta, un consumator de droguri care intră într-un parcurs terapeutic este un consumator care nu atrage și alte persoane în adicție”, mi-a spus Ursan.

Însă, în timp ce factorii de decizie dezbat dacă ar trebui să existe dezincriminarea posesiei ori o simplă acceptare tacită pentru clienții acestor camere de consum, cei mai vulnerabili dependenți plătesc cu viața - infectați cu hepatita B, hepatita C ori HIV.

Iar până când societatea va fi pregătită, camerele de consum rămân scările de bloc, gangurile și casele abandonate, iar morții străzii rămân ai străzii.