FYI.

This story is over 5 years old.

Istorie

Am mers în închisorile comuniste să văd istoria care lipsește din manualele românești

Peste 3 milioane de români au trecut prin închisorile și lagărele de muncă comuniste, dar asta nu ne oprește să vorbim cu nostalgie despre Epoca de Aur.
Fotografie de Adina Florea

În mod ironic, știm mai multe despre antichitate decât despre istoria noastră recentă, mi-a spus săptămâna trecută un fost profesor de istorie din Făgăraș. Și-a demonstrat teoria vorbind aproape o oră despre toate principesele hasburgice care au trecut prin oraș, iar rezistenței anticomuniste din munții Făgăraș i-a rezervat doar vreo zece minute, pe final de discurs.

Ne aflăm încă în punctul în care discutăm cu patos despre voievozi și ne aprindem când cineva amintește de preacurvia lui Ștefan cel Mare ori de homosexualitatea lui Radu cel Frumos. Pare că istoria noastră s-a oprit în epoca domnitorilor și a luptelor cu turcii păgâni, iar despre locurile în care au sfârșit morții închisorilor și lagărelor comuniste din România știm de o mie de ori mai puțin.

Publicitate

Apoi, cum am putea să știm mai multe când bunicii vorbesc cu nostalgie de tinerețea petrecută în dictatura proletariatului. Nici manualele de liceu nu ne luminează, căci păstrează doar câteva pagini pentru comunism, dar vorbesc pe larg despre primele forme statale românești, iar televizoarele încă vuiesc despre realizările Epocii de Aur.

Totuși, săptămâna trecută am reușit să văd ce a mai rămas din patru foste închisori comuniste și dintr-o râpă unde au sfârșit morții de la Aiud. Împreună cu cei de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) am mers pe urmele crimelor regimului de la Jilava, Pitești, Aiud, Gherla și Făgăraș. Am ajuns la istoria neagră a unui regim de care nu am reușit să ne scuturăm nici după aproape trei decenii de democrație și ale căror crime le-am condamnat public abia în 2006, printre fluierăturile și înjurăturile PRM-iștilor din Parlament.

Cum școala nu ne învață aproape nimic despre rănile adânci lăsate de comunism

Pentru mulți dintre cei născuți în democrație, discuția despre comunism se rezumă la câteva pagini dintr-un manual și vreo două ore cu un profesor de istorie ce-ți povestește cu nostalgie despre cât de bună era școala românească pe vremea sa. Îmi amintesc că în manualul meu din a 12-a se trecea mai repede prin comunism decât prin războaiele daco-romane. Erau două cuvinte despre greva regală și abdicare, un paragraf despre închisorile comuniste și o poză cu Gheorghe I. Brătianu în uniforma de deținut de la Sighet.

Dacă ai mai multe întrebări, atunci ești pe cont propriu și s-ar putea să te pierzi printre misticii închisorilor.

Publicitate

Asta pentru că istoria închisorilor comuniste e complicată și asemenea este și memoria celor care au sfârșit în ele: de la foști legionari, demnitari antonescieni, politicieni liberali, țărăniști, socialiști, frontieriști, muncitori, țărani chiaburi, avocați, arhitecți, medici și până la oricine nu avea origini sănătoase în ochii regimului impus de Moscova.

Poză via IICCMER

Cu o istorie atât de complicată nu sunt rare momentele în care foștii deținuți sunt acuzați de legionarism pentru că împart funcții în organizații cu foști membri ai Frățiilor de Cruce, cum i s-a întâmplat lui Octav Bjoza. Nu sunt puțini nici cei care vorbesc de sfinții închisorilor, dar uită că aceiași oameni și-au petrecut tinerețile în Mișcarea Legionară. Da’ dincolo de acuzele care curg din ambele părți, istoria închisorilor comuniste este una a suferinței, durerii și morții, prin care au trecut peste trei milioane de oameni, de la elevii din Târgșor, până la veterani ca Iuliu Maniu sau Dinu Brătianu.

Memoria dispare cu fiecare cărămidă din Fortul 13 Jilava

Pentru mine, vara asta a însemnat și primul contact dur cu moștenirea regimului comunist. Zic asta pentru că am ajuns la săpăturile făcute de arheologi în căutarea celor 124 de deținuți morți în lagărul de muncă de la Periprava. Condamnați la ani grei de muncă silnică, ei au lăsat în urmă multă durere și câteva oase în gropi nemarcate de la marginea Deltei, iar singura clădire de beton a lagărului a devenit hotel de lux pentru ornitologii cu bani ai Europei.

Publicitate

Situația nu-i mai bună nici în Fortul 13 Jilava, închisoare de tranziție și de triere prin care au trecut mulți dintre deținuții politici care-și așteptau condamnarea: izolare sau muncă silnică. Separat de clădirile moderne printr-o curte, Fortul 13 păstrează frigul și umezeala între pereții groși și doar câteva panouri colorate amintesc de oamenii care au trecut odată prin Jilava, inclusiv Octav Bjoza.

Acum, Bjoza, care ne este ghid în acest tur al închisorilor, își amintește de tunelul de gardieni prin care trebuiau să treacă deținuții, în timp ce erau loviți cu bastoane, mături și cazmale. Au rămas coridoarele, care par că sapă spre infern și urmele nivelului apei întipărite în ziduri. Într-o celulă cât jumătate dintr-o sală de clasă a stat și Bjoza, doar că o împărțea cu alți 125 de deținuți de la Jilava. Mulți dintre deținuții politici ai regimului comunist au trecut la un moment dat prin închisoarea de la marginea Capitalei. Însă memoria lor dispare cu fiecare cărămidă din clădirea ridicată de Carol I.

O clădire de birouri și experimentul Pitești

Următoarea oprire este o clădire pierdută în spatele blocurilor din Pitești. Oricât de puține ar spune la prima vedere, clădirea a adăpostit până în anii ‘70 un penitenciar, martor al ororilor experimentului de „reeducare” de la Pitești. Acum, celulele în care studenții deținuți au fost bătuți și umiliți până au devenit la rândul lor agresori au un aer de foste birouri comuniste. Doar o treime din clădire este dedicată unui memorial al închisorii, administrat de o fundație. În rest, de-a lungul fostului celular al deținuților de la Pitești se întind birouri cu ghivece în geam și spații de depozitare.

Fotografie de Adina Florea

Publicitate

În timpul experimentului au murit 11 persoane, dar cifra nu spune multe despre tortura prin care au trecut studenții închiși în perioada 1949-1951. Aici, un grup condus de Eugen Țurcanu s-a infiltrat luni de zile printre deținuți înainte de a începe bătăile și torturile, în noaptea de Crăciun din 1949. Deși tortura s-a desfășurat sub atenta supraveghere a conducerii închisorii și Securității, comuniștii și-au spălat mâinile în 1952, când au început anchetele împotriva deținuților din banda lui Țurcanu, dar și a unora dintre cei transformați din victime în agresori. Comuniștii au lansat atunci ideea că întregul experiment a fost o încercare a legionarilor de a discredita noul regim din România. I-a ajutat și faptul că, înainte de a deveni torționar comunist, Eugen Țurcanu își petrecuse tinerețea într-o Frăție de Cruce.

„Experimentul Pitești a fost o formă de tortură fizică, psihică și spirituală, care a implicat peste 600 de studenți. Cei mai mulți studenți erau arestați pentru că făceau parte din organizații potrivnice regimului comunist, inclusiv Frății de Cruce - organizații de tineret ale Mișcării Legionare”, mi-a spus Maria Axinte, care îi ghidează astăzi pe vizitatori prin memorialul închisorii de la Pitești.

Fotografie de Adina Florea

În puține cazuri, formele de tortură fizică și psihică au reușit să-i dezumanizeze pe deținuți. Un student a ajuns să-și denunțe proprii colegi pentru că i-au lăsat o bucată de pâine la toaletă, după ce a fost mutat în Casimca Jilavei (secţia specială de exterminare de la Jilava).

Publicitate

În 1957, autoritățile comuniste și-au recunoscut o mică parte din vină condamnându-i pe administratorii și pe unii din gardienii închisorii de la Pitești. Cu toții au scăpat cu pedepse mici pentru favorizarea infractorului, în vreme ce pedeapsa cu moarte a fost rezervată doar studenților din banda Țurcanu.

O râpă pentru morții de la Aiud

La Aiud, penitenciarul ocupă și astăzi clădirea fostei închisori comuniste, în care au sfârșit intelectuali, preoți și membri ai Mișcării Legionare. Așa că, singurul memorial se ridică dintr-o râpă de la marginea orașului, unde au fost aruncați și deținuții politici, peste osemintele ciumaților și țăranilor lui Horea, Cloșca și Crișan.

Ce a mai rămas în memoria deținuților este un monument ridicat în anii ‘90, dar și o mănăstire atipică, a cărei construcție a dus la excavarea unei mari părți din Râpa Robilor. Așa că, în numele memoriei s-a călcat pe oase, pentru că tone de pământ cu oseminte au fost aruncate pe malul Mureșului.

Fotografie de Adina Florea

Și cum o discuție deschisă despre Aiud e evitată, pentru că aici au ajuns mulți membri și simpatizanți ai Mișcării Legionare. În urma memoriei rămân doar preoți care vorbesc despre spiritualitate, creștinism și martiri. Așa este și preotul schitului, care unge câteva oase cu mir și susține că le aparțin „martirilor” de la Aiud.

În căutarea istoriei care lipsește din manuale am mai trecut și prin câteva celule dintr-un subsol al penitenciarului Gherla și prin temnița de la Făgăraș. Poate că unele din aceste locuri vor mai sta în picioare, atunci când autoritățile își vor da seama că memoria te salvează de la repetarea greșelilor, iar cea mai neagră istorie este tocmai a Epocii de Aur.