Marșul Colectiv mi-a arătat că suntem tot mai puțini cei care nu vrem să uităm

E deja al treilea an în care bucureștenii își dau întâlnire pe 30 octombrie și pornesc într-un marș îngrozitor de tăcut spre fosta fabrică Pionierul. În fiecare an, găsesc la capăt mai puține litere din sigla clubului și mai multe televiziuni care-și improvizează studiouri pe caldarâmul unde erau întinși odată morții de la Colectiv. În fiecare an, marșul devine mai greu, mai încărcat de durere. Deși multe răni se vindecă, noi n-am învățat cum să ne salvăm tinerii dacă un mare incendiu s-ar întâmpla din nou în România.

De data asta, loc de întâlnire pentru vreo 2 500 de oameni este micul parc de la Piața Unirii. La 18.00, doar câteva chitare zdrăngănesc prin tăcerea mulțimii. În partea opusă a parcului, fântânile arteziene își încep spectacolul de seară cu jeturi de apă în culorile naționale și frânturi din „Deșteaptă-te române”.

O cruce din șipci și pânză, cu numele morților trecute cu marker negru, este asamblată cu câteva capse trase din pistol de Sandy Matei. Doi copii se joacă cu trotinetele pe colțul ei, în vreme ce ceilalți fac jocuri de echilibristică pentru a nu călca în picioare morții.

Au trecut trei ani și nu se mai vorbește despre moarte. În parc se formează bisericuțe și se discută despre rețete, murături, starea deplorabilă a spitalelor de stat, infecții nosocomiale și relații. O femeie urlă că nimeni nu vrea să știe adevărul despre cum au ars niște copii în doar 153 de secunde. Amintește de teoriile conspirației, de uși legate cu lanțuri și bureți spălați în mod intenționat pentru a arde mai ușor.

Câțiva o aplaudă, iar camerelor de filmat îi luminează chipul. Ea se retrage printre copacii de la Unirii. E deja a doua persoană care, în cea mai dureroasă zi, vorbește de conspirații criminale. Se întâmplă la doar câteva ore după ce Liviu Dragnea a spus că nu îi este clar ce s-a întâmplat în urmă cu trei ani la Colectiv.

La 19.20 se pornește în marș pe bulevard. Câteva torțe conduc mulțimea, dar miros oribil a ars, pentru că nu a ridicat nimeni fitilul. Un reporter se apropie de tatăl unui băiat care a murit la Colectiv. Îi poartă chipul pe tricou, așa că reporterul îl întreabă dacă l-a cunoscut. El evită să-i spună adevărul, dar discută omenește preț de câteva minute, fără microfon și fără cameră. La sfârșit, reporterul pleacă mai departe, iar părintele rămâne în minte cu întrebarea: l-ați cunoscut pe Alexandru?

„Mai e mult până la casa aia”, spune o fetiță în timp ce își târâie picioarele pe bulevardul Unirii.

La „casa aia” îi așteaptă două studiouri de televiziune, improvizate de o parte și cealaltă a monumentului construit de Asociația Colectiv GTG 3010. Oamenii stau la rând pentru a aprinde o lumânare și a lăsa o floare lângă altarul împodobit cu portretele victimelor, iar crucea de șipci și pânză e coborâtă de pe umerii celor care au cărat-o până la fabrica Pionierul.

Încă o sesiune de chitare, iar apoi un violonist preia mulțimea. Printre cei care aprind o lumânare se numără și Mihai Șora. Rămâne tăcut în fața camerelor, se oprește pentru o poză și pleacă pe jos spre Piața Unirii. Ăsta nu e un loc pentru cuvinte, ci doar pentru a-ți aminti de morți și de tragedia care trebuia să schimbe fața României.

Am rămas neschimbați, dar mai puțini. Așa pare să fie de la an la an și marșul Colectiv.