Nadia Rompas: Nu mă gândesc niciodată la aceste variante când abordez pe cineva pentru proiect, pentru că poveștile lor sunt foarte personale și au legătură cu un spectru. De exemplu, Alia face parte din binarul pe care l-ai menționat; vine dintr-o familie musulmană foarte tradițională, așa că simt că identitatea stilului ei personal este la polul opus al acelui ideal.
De partea cealaltă a monedei este Adista, care poartă hijab de bună voie. Dar chiar și așa, simte că mama ei se așteaptă ca ea să se îmbrace într-un anumit fel, chiar și cu hijab-ul pe ea. Mama ei preferă haine mai simple, modeste, cu siluete minimaliste care sunt mai feminine – în timp ce Adista vrea să poarte alte lucruri, cum ar fi tricouri cu printuri hawaiiene și mâneci lungi, blugi și Doc Martens sau altele. Este chiar interesant să vezi că și atunci când cineva deja se îmbracă în concordanță cu „standardul tradițional indonezian”, mama ei încă se mai așteaptă ca ea să fie într-un anumit fel.Ai cunoscut vreodată pe cineva a cărei mamă a vrut ca fiica ei să se îmbrace mai expresiv sau extravagant? Este vreodată și cazul invers?„Să trăiești în Indonezia înseamnă că există un cod al modei nescris. Acest cod include să nu atragi prea mult atenția asupra ta în așa fel încât să nu fii hărțuită pe stradă și nu numai.” – Sonia Eryka
Nu, asta nu (râde). Mereu mama fie acceptă libertatea de exprimare a fiicei sale fie o respinge. Ar fi interesant dacă mi-ai putea găsi o mamă care gândește invers.
Este bazat pe propriile experiențe și sentimente. M-am gândit mereu la experiența mea cu mama și tensiunile iscate când a venit vorba despre exprimarea stilului personal.În copilărie, nu m-am gândit niciodată că aș fi o persoană feminină. Și fiindcă eram băiețoasă, nu purtam niciodată fustă sau machiaj până când am ajuns la facultate. Deci maică-mea încerca mereu să mă preseze să fiu mai feminină, să port fustă și să mă machiez. Voia să fac balet, de exemplu, când eu am vrut să învăț Taekwondo. Am observat de asemenea cât de diferit m-au tratat părinții în comparație cu frații mei, care au avut mai multă libertate.
De când am început să fiu atentă la modă, mama mă tot critică, mai ales când mă îmbrac prea „diferit”, dacă am un machiaj prea îndrăzneț, dacă folosesc gel pentru sprâncene și alte lucruri de genul. Sau cum ar fi faptul că vrea să muncesc la o multinațională acum că am absolvit. Încă vrea să-mi controleze viața. Deci sunt lucrurile mărunte care mă supără și mă inspiră să explorez poveștile altor subiecți. Este o modalitate prin care pot să dau un sens propriei experiențe.Ce crede familia ta despre acest proiect?„Cred că sunt coșmarul mamei mele. Dacă ar putea s-o ia de la capăt, sunt sigură că ar fi făcut lucrurile mult mai diferit cu mine.” – Alia Marsha
(Râde) Sincer, nu prea știu multe despre acest proiect. Inițial, au crezut că fotografiam pentru distracție – lucru adevărat – dar nu știu despre mesajul mai profund pe care încerc să-l transmit. Au aflat despre carte doar după ce a fost publicată și, chiar și atunci, nu s-au gândit de două ori la asta.
Da, să trăiesc în străinătate mi-a lărgit orizonturile și mi-a oferit o nouă perspectivă asupra vieții și identității mele ca adult. Am fost la facultate în Canada și mi-am făcut masterul în Australia, iar acolo am avut oportunitatea să mă exprim cu ajutorul modei fără ca cineva să mă judece.Când m-am întors definitiv în Jakarta am avut un fel de șoc cultural, pentru că am fost obișnuită cu libertatea pe care o aveam când studiam în afară. La fel, multe dintre subiectele mele arată foarte excentric printre indonezieni, dar când sunt în țările vestice, se integrează foarte bine. Nimeni n-a ridicat o sprânceană pentru felul în care mă îmbrăcam. Nimănui nu-i păsa.
Multe dintre subiectele mele sunt indoneziene care au locuit în străinătate pentru că pot să empatizez cu experiențele lor și am astfel mai multă autoritate să le spun poveștile prin intermediul muncii mele. Ele sunt eu. Eu sunt ele. Cu acestea în minte vreau să spun publicului meu că „nu ești singură, mai sunt alte femei care-ți împărtășesc chinul”.„Mama a început să poarte un hijab zilnic și m-a forțat să fac la fel, dându-mi exemplu scripturile. Când nu aveam cum să mă împotrivesc, nu puteam să o refuz. Mă obligă să port hijab-ul în afara casei, dar port mereu cu mine în mașină haine non-hijab și mă schimb când ies cu familia. Asta se petrece de zece ani și continuă. Nu știu dacă voi putea vreodată să mă etalez liber.” – Zara
Mi-am spus, bine, femeile astea au petrecut deja tot acest timp vorbind cu mine și împărtășindu-mi poveștile. Datoria mea e să le fac vocile auzite într-o formă. Și partenerul meu m-a susținut cu acest proiect. Mi-a spus: „nu, nu, trebuie să faci și o copie fizică”. A împărțit costurile cu mine și m-a convins că ce făceam era important și că aveam nevoie să generăm mai multe discuții despre stereotipurile de gen înrădăcinate în tradiția familiei. M-a ajutat să fac cartea, am creat și un site, dar tot procesul a fost destul de agitat. Din fericire s-au legat toate destul de rapid până la final.
Definiția succesului nu este cât de multe copii vând sau cât profit fac. Dacă vreau să cuantific succesul, atunci, chiar acum, mai am nouă copii din cele 50 pe care le-am tipărit. Simt că este îndeajuns. Dar atenția mea este acum îndreptată către transmiterea mesajului mai departe. Cred că dacă este online, doar te uiți pe Instagram și aia e. Copiile fizice atârnă mult mai greu. Definiția succesului pentru mine este mai filosofică. Există acest val despre gen și feminism în Indonezia și vreau să am și eu un cuvânt de spus în asta. Doar faptul că am dat lumii asta este un succes. Călătoria în sine este recompensa.Să publici de una singură e greu, dar în același timp, am mai mult control asupra procesului meu creativ. Nimeni nu-mi măcelărește ideile sau spune cum să fac lucrurile. Până la urmă, aceste fete au încredere în mine să le spun poveștile, deci vreau să rămân fidelă surselor mele. Am o responsabilitate să nu schimb povestea.Articolul a apărut inițial pe VICE ID.„Îmi imaginez că o parte din furia legată de modul cum mă îmbrac vine de la faptul că ea încearcă să-și mențină propria imagine în fața prietenilor și colegilor. Cred că începe să realizeze pe măsură ce îmbătrânește că oamenii vorbesc. Poate așteptările altor persoane în privința mea le formează și pe ale ei, iar când nu le îndeplinesc ea o vede ca pe un eșec din partea ei.” – Katy