Mame care vor ca fetele lor să fie ca ele
Sonia Eryka și mama ei. Fotografii de Nadia Rompas

FYI.

This story is over 5 years old.

Călătorii

Mame care vor ca fetele lor să fie ca ele

Seria asta făcută de fotografa Nadia Rompas descoase relațiile dintre mame și fiice, stereotipurile de gen și multe altele.
IG
translated by Irina Gache

Cartea de portrete a Nadiei Rompas, Anak Perempuan, este despre mame și fiice. Dar, în mare parte, nu vei vedea mame în sine în carte (mai puțin mama Soniei, pe care o vezi mai sus). În seriile ei, mama este cineva care atârnă deasupra vieților fiicelor indiferent dacă este sau nu fizic prezentă. Câteodată asta e ceva bun. În alte ori este frustrant, de parcă mama ta are idei foarte diferite despre cum ar trebui să te îmbraci, cu cine ar trebui să ieși și unde să muncești.

Publicitate

Anak Perempuan este o carte despre toate astea și mai multe. Este o serie în care Nadia încearcă să exploreze realitățile și cererile din relațiile mamă-fiică, prin prisma a cum se văd aceste tinere femei versus cum ar vrea mamele lor ca ele să arate. Este despre negocierea acelei identități de femeie independentă și fiică într-o societate care încă pune multă stimă pe pietatea filială, valorile familiale, modestie și chestii de genul. Nadia a spus pentru VICE că vrea să exploreze o poveste universală despre stereotipurile genurilor, modă și părinți.

„Există această idee că femeile sunt un lucru și bărbații altul”, a explicat Nadia. „Ce se așteaptă de la femei este atât de particular – și adesea foarte limitativ – și este transmis de la mamă la fiică și se reflectă în modul cum se îmbracă și cum se machiază. Vreau ca această carte să reprezinte o idee colectivă care atrage atenția asupra acestei condiționări subconștiente larg răspândite.”

VICE: Seriile tale contrastează acest binar care există pentru femeile din Indonezia, că sunt fie „tradiționale”, fie „moderne”, „fete bune” fie „fete ele”. Ai găsit vreo situație similară pentru majoritatea femeilor pe care le-ai cunoscut pentru acest proiect?
Nadia Rompas: Nu mă gândesc niciodată la aceste variante când abordez pe cineva pentru proiect, pentru că poveștile lor sunt foarte personale și au legătură cu un spectru. De exemplu, Alia face parte din binarul pe care l-ai menționat; vine dintr-o familie musulmană foarte tradițională, așa că simt că identitatea stilului ei personal este la polul opus al acelui ideal.

Publicitate

Dar mai sunt și alte exemple. Sonia Eryka, care este și ea în carte, este un blogger de modă. Știu că mama ei este foarte religioasă, dar acceptă total ce face Sonia cu stilul ei personal. Știe că este jobul ei ca blogger de modă să experimenteze cu moda și că este identitatea copilului ei.

„Să trăiești în Indonezia înseamnă că există un cod al modei nescris. Acest cod include să nu atragi prea mult atenția asupra ta în așa fel încât să nu fii hărțuită pe stradă și nu numai.” – Sonia Eryka

De partea cealaltă a monedei este Adista, care poartă hijab de bună voie. Dar chiar și așa, simte că mama ei se așteaptă ca ea să se îmbrace într-un anumit fel, chiar și cu hijab-ul pe ea. Mama ei preferă haine mai simple, modeste, cu siluete minimaliste care sunt mai feminine – în timp ce Adista vrea să poarte alte lucruri, cum ar fi tricouri cu printuri hawaiiene și mâneci lungi, blugi și Doc Martens sau altele. Este chiar interesant să vezi că și atunci când cineva deja se îmbracă în concordanță cu „standardul tradițional indonezian”, mama ei încă se mai așteaptă ca ea să fie într-un anumit fel.

Ai cunoscut vreodată pe cineva a cărei mamă a vrut ca fiica ei să se îmbrace mai expresiv sau extravagant? Este vreodată și cazul invers?
Nu, asta nu (râde). Mereu mama fie acceptă libertatea de exprimare a fiicei sale fie o respinge. Ar fi interesant dacă mi-ai putea găsi o mamă care gândește invers.

Publicitate

Deci de unde ți-a venit inspirația pentru acest proiect?
Este bazat pe propriile experiențe și sentimente. M-am gândit mereu la experiența mea cu mama și tensiunile iscate când a venit vorba despre exprimarea stilului personal.

În copilărie, nu m-am gândit niciodată că aș fi o persoană feminină. Și fiindcă eram băiețoasă, nu purtam niciodată fustă sau machiaj până când am ajuns la facultate. Deci maică-mea încerca mereu să mă preseze să fiu mai feminină, să port fustă și să mă machiez. Voia să fac balet, de exemplu, când eu am vrut să învăț Taekwondo. Am observat de asemenea cât de diferit m-au tratat părinții în comparație cu frații mei, care au avut mai multă libertate.

„Cred că sunt coșmarul mamei mele. Dacă ar putea s-o ia de la capăt, sunt sigură că ar fi făcut lucrurile mult mai diferit cu mine.” – Alia Marsha

De când am început să fiu atentă la modă, mama mă tot critică, mai ales când mă îmbrac prea „diferit”, dacă am un machiaj prea îndrăzneț, dacă folosesc gel pentru sprâncene și alte lucruri de genul. Sau cum ar fi faptul că vrea să muncesc la o multinațională acum că am absolvit. Încă vrea să-mi controleze viața. Deci sunt lucrurile mărunte care mă supără și mă inspiră să explorez poveștile altor subiecți. Este o modalitate prin care pot să dau un sens propriei experiențe.

Ce crede familia ta despre acest proiect?
(Râde) Sincer, nu prea știu multe despre acest proiect. Inițial, au crezut că fotografiam pentru distracție – lucru adevărat – dar nu știu despre mesajul mai profund pe care încerc să-l transmit. Au aflat despre carte doar după ce a fost publicată și, chiar și atunci, nu s-au gândit de două ori la asta.

Publicitate

Faptul că ai locuit în străinătate ți-a format abordarea și valorile când vine vorba despre modă?
Da, să trăiesc în străinătate mi-a lărgit orizonturile și mi-a oferit o nouă perspectivă asupra vieții și identității mele ca adult. Am fost la facultate în Canada și mi-am făcut masterul în Australia, iar acolo am avut oportunitatea să mă exprim cu ajutorul modei fără ca cineva să mă judece.

Când m-am întors definitiv în Jakarta am avut un fel de șoc cultural, pentru că am fost obișnuită cu libertatea pe care o aveam când studiam în afară. La fel, multe dintre subiectele mele arată foarte excentric printre indonezieni, dar când sunt în țările vestice, se integrează foarte bine. Nimeni n-a ridicat o sprânceană pentru felul în care mă îmbrăcam. Nimănui nu-i păsa.

„Mama a început să poarte un hijab zilnic și m-a forțat să fac la fel, dându-mi exemplu scripturile. Când nu aveam cum să mă împotrivesc, nu puteam să o refuz. Mă obligă să port hijab-ul în afara casei, dar port mereu cu mine în mașină haine non-hijab și mă schimb când ies cu familia. Asta se petrece de zece ani și continuă. Nu știu dacă voi putea vreodată să mă etalez liber.” – Zara

Multe dintre subiectele mele sunt indoneziene care au locuit în străinătate pentru că pot să empatizez cu experiențele lor și am astfel mai multă autoritate să le spun poveștile prin intermediul muncii mele. Ele sunt eu. Eu sunt ele. Cu acestea în minte vreau să spun publicului meu că „nu ești singură, mai sunt alte femei care-ți împărtășesc chinul”.

Publicitate

Înțeleg că premisa asta își are rădăcinile în privilegiu, este un fapt că mulți dintre subiecții mei sunt oameni care-și permit să studieze în afară. Dar în același timp, această carte a devenit o platformă pentru femei ca să discute despre condiționarea subconștientă de sex, după ce și-au comparat experiențele din și în afara țării. Sper ca alți oameni care nu au avut șansa să trăiască în străinătate să găsească poveștile informative, educaționale și folositoare.

Care este definiția succesului tău când vine vorba despre acest proiect?
Mi-am spus, bine, femeile astea au petrecut deja tot acest timp vorbind cu mine și împărtășindu-mi poveștile. Datoria mea e să le fac vocile auzite într-o formă. Și partenerul meu m-a susținut cu acest proiect. Mi-a spus: „nu, nu, trebuie să faci și o copie fizică”. A împărțit costurile cu mine și m-a convins că ce făceam era important și că aveam nevoie să generăm mai multe discuții despre stereotipurile de gen înrădăcinate în tradiția familiei. M-a ajutat să fac cartea, am creat și un site, dar tot procesul a fost destul de agitat. Din fericire s-au legat toate destul de rapid până la final.

„Îmi imaginez că o parte din furia legată de modul cum mă îmbrac vine de la faptul că ea încearcă să-și mențină propria imagine în fața prietenilor și colegilor. Cred că începe să realizeze pe măsură ce îmbătrânește că oamenii vorbesc. Poate așteptările altor persoane în privința mea le formează și pe ale ei, iar când nu le îndeplinesc ea o vede ca pe un eșec din partea ei.” – Katy

Definiția succesului nu este cât de multe copii vând sau cât profit fac. Dacă vreau să cuantific succesul, atunci, chiar acum, mai am nouă copii din cele 50 pe care le-am tipărit. Simt că este îndeajuns. Dar atenția mea este acum îndreptată către transmiterea mesajului mai departe. Cred că dacă este online, doar te uiți pe Instagram și aia e. Copiile fizice atârnă mult mai greu. Definiția succesului pentru mine este mai filosofică. Există acest val despre gen și feminism în Indonezia și vreau să am și eu un cuvânt de spus în asta. Doar faptul că am dat lumii asta este un succes. Călătoria în sine este recompensa.

Să publici de una singură e greu, dar în același timp, am mai mult control asupra procesului meu creativ. Nimeni nu-mi măcelărește ideile sau spune cum să fac lucrurile. Până la urmă, aceste fete au încredere în mine să le spun poveștile, deci vreau să rămân fidelă surselor mele. Am o responsabilitate să nu schimb povestea.

Articolul a apărut inițial pe VICE ID.