Am vorbit cu refugiați din România care iubesc țara asta mai mult decât tine

Însă, duminică, pe o ploaie torențială, în grădina de la J'ai Bistrot, un grup de oameni a decis totuși să încerce să se bucure, prin spectacolul Identic vs. Identitate, produs de Timișoara Refugee Art Festival și creat împreună de un grup de 30 de tineri din România, Republica Moldova, Germania, Rusia, Franța, Irak, Siria şi Afganistan.

La intrarea în grădina unde ploua, vorba englezului, cu câini și pisici, o instalație de sârmă ghimpată îți arăta care e primul lucru pe care îl vede un refugiat care vine într-o țară nouă. Înăuntru, un grup de actori chema publicul într-un spectacol de improvizație care atrăgea atenția asupra mentalităților cu privire la refugiați.

Cum, noi, românii, locuim într-o țară de care ne place să ne plângem constant, am decis să aflu chiar de la o parte din refugiații din echipa care a produs spectacolul de ce naiba ai veni tocmai aici, în România, unde trenurile nu vin la fix, ca-n Germania, banii nu sunt la fel de mulți ca-n Olanda și vremea nu-i atât de mișto ca-n Grecia.

Și, aparent, România nu e nici pe departe așa de nasoală cum ne place să credem. Cel puțin prin ochii unor oameni care nu se mai pot întoarce, niciodată, acasă.

VICE: De când ești în România și când ai ajuns aici?
Rashida: Sunt în România de cinci ani. Tatăl meu era deja aici de patru ani și nu aveam unde să ne ducem, veneau războaiele, așa că s-a gândit să găsească un loc mai bun pentru noi. El a venit aici ca refugiat, a muncit o vreme, apoi a făcut actele și ne-a mutat și pe noi în România.

Cu ce ți-a fost cel mai greu la început?
Cel mai greu mi-a fost că eram departe de familie, de prieteni, dar m-am obișnuit. Și nu mi-a plăcut că am luat școala de la început, pentru că nu știam limba, și trebuia s-o învăț încet-încet. Sunt în clasa a cincea, dar o să fac la anul două clase într-un an. Dar tot am pierdut foarte mulți ani, ar trebui să fiu la liceu. Cred că m-aș fi descurcat, măcar dacă începeam din a treia, să pierd mai puțin. E greu și să stau cu copiii, eu nu prea am ce face cu ei, ei vor să se joace cu mine, dar eu nu pot să mă joc cum se joacă ei. Dar profesorii sunt foarte drăguți.

Cum ți se pare viața în România?
Îmi place foarte mult România. E prietenoasă, oamenii din Timișoara se comportă foarte frumos, nu ca în altă parte, de exemplu în Germania sau Suedia, unde se comportă chiar urât cu noi. Am niște prietene care sunt acolo și mi-au zis că vor înapoi acasă, că acolo nu-i acceptă, nu au prieteni, e greu. Au existat și aici niște prejudecăți, dar după ce au ajuns să mă cunoască, oamenii și-au schimbat părerea.

VICE: De când ești în România și cum ai ajuns aici?
Fareshta: Sunt în România de doi ani. Am avut bunicii aici de 12 ani, refugiați, și m-au ajutat și pe mine să vin. Acum sunt la Facultatea de Informatică și Matematici de la Universitatea de Vest, în Timișoara.

Cu ce ți-a fost cel mai greu la început?
Cel mai greu mi-a fost să mă obișnuiesc cu limba. Și în plus aici e puțin grea viața. Eu lucrez la un magazin de încălțăminte, și eu și fratele meu, și merg și la facultate. Tata și mama nu știu limba și nu găsesc de muncă. Când am venit, am primit ajutor financiar de la statul român, șase luni, dar eu am lucrat, nu am acceptat ajutorul.

Ai vrea să locuiești în altă parte decât în România?
Poate doar să mă întorc în Afganistan, dar acolo nu avem voie să mergem.

VICE: De când ești în România?
Zaher Al Ani: Sunt în România de 11 luni. Înainte, veneam oricum des, am un frate care locuiește aici și îmi plăcea să-l vizitez, dar de data asta a trebui să plec din UAE, unde locuiam de 16 ani și am decis să rămân aici. Am primit statut de refugiat. De profesie sunt inginer de construcții, dar lucrez ca jurnalist. Scriu pentru o publicație pe care am fondat-o împreună cu prietenii mei, pentru a arăta adevărata față a României.

Care e adevărata față a României?
Sigur nu cea pe care o arată mass-media.

Dar care?
Potențialul pe care îl are România. Resursele, frumusețea țării, frumusețea oamenilor. Cât de primitori sunt. Economia, care se dezvoltă. Văd din ce în ce mai mulți turiști. Eu trăiesc aici cea mai bună viață pe care am avut-o până acum. Mi-am găsit ritmul aici. Am și o pagină de Facebook, numită Timișoara Tales, dedicată oamenilor din Timișoara. Doamna Leu, de la UNHCR, a fost printre oamenii care m-au încurajat să fac asta. Dacă mă întorc în Irak, o să fiu prins la mijloc, în războiul civil dintre șiiți și sunniți.

VICE: Cum ai ajuns în România?
Ali: Sunt în România de trei ani, lucrez la o firmă care face standuri pentru laptopuri. Am studiat statistică matematică și am venit cu o viză de studiu, în Bacău. Mi-au zis inițial că trebuie să plătesc opt sute de euro, dar apoi, după șase luni, mi-au cerut 2 500 de euro. Așa că am renunțat și am încercat să fug în Europa de Vest. M-au prins în Timișoara, la graniță, și mi-au zis că dacă nu obțin statutul de refugiat, mă trimit înapoi în Siria. Am obținut statutul de refugiat.

Cum e viața în România?
România nu stă bine economic, dar e un loc extraordinar. Și iubesc Timișoara, oamenii sunt prietenoși, mi-a fost ușor să-mi găsesc de muncă, deși nu vorbesc limba română. Da, am dat și peste oameni cu prejudecăți, mai ales când eram în Bacău. Odată, mergeam pe stradă și am văzut o mașină oprită în mijlocul drumului. Împreună cu un prieten, tot sirian, ne-am dus să îl ajutăm pe om, un bătrânel, să împingă mașina. Ne-a întrebat de unde suntem, și când i-am zis Siria, ne-a zis: „Mulțumesc, dar pot să mă descurc și singur". Și câteodată, când suntem auziți pe stradă că vorbim arabă, oamenii ne spun cuvinte urâte. Dar în Timișoara asta nu se întâmplă. Și am fost și în alte locuri, am fost în Amsterdam, dar momentan nu aș vrea să merg în altă parte.

Cum era viața ta în Siria?
Viața mea în Siria era minunată înainte de război. Aveam prietenii, familia, era bine. După război, a trebuit să ne mutăm într-un sat, pentru că orașul nu mai era sigur. Și să ne împăcăm cu ideea că în orice moment poate să pice o bombă peste noi. Odată, am fost la o sută de metri de locul unei explozii. O sută de metri mai încolo și aș fi fost mort. Din păcate, familia mea e încă în Siria.

VICE: Cum ai ajuns în România?
Omar: Sunt în România de opt luni. Am ajuns aici prin Turcia, Macedonia, Serbia, pe jos, într-o călătorie de trei luni. În fiecare țară am stat câte o săptămână-două, de multe ori am fost trimis înapoi. Din Turcia în Grecia am călătorit cu o barcă. Din Grecia în Macedonia a trebuit să trecem prin munți, în timpul nopții. În Macedonia am fost prinși de poliție și trebuia să ne întoarcem, dar eu am sărit de pe o stâncă și am fugit. Am găsit o colibă și m-am ascuns acolo. Mi-am schimbat hainele, m-am îmbrăcat ca un turist și am trecut pe lângă postul de poliție deghizat în turist. Nimeni nu s-a prins. Când am fost întrebat de unde sunt, am zis că sunt din Dubai. Când am ajuns la granița cu Serbia, am fost prins de poliție și am fost trimis înapoi.

A doua oară am încercat să trec cu un grup de 40 de oameni. Tipul care trebuia să ne ajute să trecem ne-a dat țeapă la toți, așa că a trebuit să încerc din nou singur. Știam că dacă aș fi fost prins din nou, aș fi stat o lună în pușcărie, dar de data asta am reușit. Am stat 20 de zile în Belgrad, apoi am mers către granița cu Bulgaria. Bulgarii aveau foarte multă pază la frontieră, multă poliție, câini. Oamenii care erau prinși că încearcă să traverseze erau mușcați de câini sau răniți de polițiști. Așa că m-am întors și am decis să traversez direct în România, peste trei râuri și prin păduri cu mistreți. Și am reușit.

Cât te-a costat toată călătoria asta?
Cam 3 300 de euro.

De ce ai ales România?
Am ales România pentru că aici obții cel mai rapid statutul de refugiat, în șase sau opt luni, față de vestul Europei, unde durează și doi-trei ani. Și auzisem oricum că oamenii din România sunt mult mai prietenoși decât în rest.

Și ce faci aici?
De opt ani sunt luptător de MMA (mixed martial arts) și lupt și aici. La o lună după ce am ajuns în România, eram încă la centrul de refugiați, am găsit pe Facebook un antrenor în Timișoara, pe Alin Fălcușan. I-am zis că vreau să lupt, iar el mi-a zis să-i arăt ce știu. I-am arătat și m-a luat la el în echipă. El m-a ajutat de atunci, a devenit ca un manager sau sponsor pentru mine.

Ai vrea să locuiești în altă parte?
N-aș pleca decât la studii, mi-ar plăcea să studiez farmacia. Dar atât. Dacă aș fi fost în Germania, n-aș fi putut să lupt, documentele mi s-ar fi rezolvat în doi-trei ani, poate chiar m-ar fi trimis înapoi. Statul român m-a ajutat, chiar și financiar - puțin, dar e ok. În plus, câștig bani din lupte. Am tot ce îmi trebuie aici. Am prieteni, antrenorul meu, nu vreau nimic în plus.

Cum era viața ta în Irak?
În Irak, numele meu mă punea în pericol. Înainte să plecăm, cineva a venit la noi acasă și ne-a amenințat. Ne-am trezit dimineață devreme, ne-am luat pașapoartele și hainele de pe noi, am plecat și nu ne-am mai mai întors. Familia mea a rămas în Iordania.

*Unele nume au fost schimbate pentru siguranța lor.